Timpul, În Căușul Palmelor

Maria, bunica mea din partea mamei mi-a croşetat câteva perechi de mănuşi bej, dintr-o aţă tare şi fină, mănuşi care au stat cuminţi în punga lor așa cum au fost aduse ele din România, într-una dintre vizitele mele acasă. Ieri le-am scos din sertar şi le-am probat, îmi vin ca turnate şi dau mâinilor o eleganţă fără de seamăn.

Le-am studiat pe toate părţile, încercând să-mi imaginez cam câte ore de muncă migăloasă au intrat în micile bijuterii făptuite să adauge nobleţe. Mănușile cereau epocă în jurul lor așa încât am luat antichitățile la rând.

 Din cutia cu tacâmuri din argint, primită de la părinţii mei am luat o linguriţă cu coadă dantelată, perforată, grea şi deja pătată de nefolosit.  Alături, scot cu grijă din cutie o ceşcuţă de cafea din cobalt, cu farfurioara ei. 
Toarta ceştii  este melcată iar motivele albastre, dublate de brâurile de cobalt argintiu îi dau gingăşie. Zâmbesc la micile nimicuri, cele care în fond reprezintă epoci. 
Aşez cu grijă ceșcuța lângă vaza mică, palidă, cu ape marmoreene şi străvezie de Murano şi le privesc, aşa, pe amândouă; micile mele lucruri frumoase din secolul trecut. 

Pe raft, aşezate simetric, cărţi vechi, cu cotoarele legate în piele: C.A. Rosetti, cu Impresii De Călătorie în Valahia, impresii datate 1821, în ediţia mea publicată în 1846. Paginile sunt mari, tipărite îngrijit iar citind-o ajungi instantaneu cu imaginația in sărătura cu ciucuri și tichie a Brăilei veacului XIX.

Ar mai fi Costache Negruzzi, cu Scrieri, o detaliată expunere a finanţărilor şi cheltuielilor Revoluţiei de la 1848. Carte solidă, pe hârtie sidefată, cu fir de mătase, lesne de citit și azi. Da, informaţiile umbresc mult din romantismul epocii, aşa cum ne-a fost ea zugrăvită la şcoală :corupţie, maşinaţii, aranjamente, cheltuieli fără cap, semn că vremurile au, în general, memoria scurtă. Noroc cu limba română, așa  aproximativă cum este ea, presărată cu caractere slavone care dă cărţii un farmec aparte.

O altă carte stă cuminte asteptand încă un veac să-i treacă peste creștet: Constantin Noica- De Caelo, pe hârtie îngălbenită și friabilă. Are autograful autorului scris cu toc cu peniţă, după cum apare. De o parte şi de alta Radu Gyr- Nyusu, Mircea Eliade- Maitreiy, în ediţii interbelice, cu paginile tăiate cu foarfecele şi legătura în aţă tare, cusută manual.

Între ele, Gânditorul de la Hamangia şi femeia lui, cuminţi, din ceramică neagră mai veche decât timpul. Ar fi o mare cinste pentru mine s-ajung ulcior, când va fi să fie, gândesc. Sau tei, sau salcâm.

Dintr-un sertar se iţeşte un colţ de ştergar de borangic. Câteva ştergare absolut superbe au făcut drumul cu mine peste apa cea mare, oferite de bunicele mele, femei tare vrednice în gospodăriile lor. Franjurile din cânepă albită s-au mai scămoşat dar ţesătura cald gălbuie, străvezie ca pânza de păianjen parcă cere îmbrățișare.

Tot acolo, înfăşurat într-adins în ziare vechi, am un fier de călcat cu cărbuni, dintr-acela cu mâner din lemn, tăblie din fontă grea şi cocoş. E un fier greu, tocit la vârf, mult folosit de la bunicul meu, croitor de faimă în Ianca, preţ de vreo şase decenii. 
Tot de la el mai am creta (tibişir îi spune) de desenat tiparele pentru  croit stofele; un centimetru pe support de pânză, pe care ştiu că-l ţinea pe după gât când croia şi cânta, în surdină, cântece niciodată auzite de mine până atunci şi niciodată de atunci încolo.

Eram mică iar bunicul meu lucra în atelierul lui de croitorie și doinea. Mie-mi părea trist dar mă obişnuisem.

Mai am câțiva nasturi de tunică de la soldaţii nemți ce-au trecut pe-acolo înainte de ‘44, alţii de la uniformele aliaţilor ce-au ajuns în ’45. Într-o cutie cu însemnele Postăvăriei Brașov este o întreagă colecţie de catarame de vestă, metalice, cu închizători cu meşteşug, albăstrii strălucitoare încă. 

Într-o altă cutioară, printre batistuțe brodate, am ceasul de mâna al bunicii din partea mamei, ceas mic și acum tăcut; am ceasul de buzunar al bunicului din partea tatălui, încă lucios de-atâta timp măsurat cu prețiozitate. 

Am bănuţul din argint, cu cele câteva fire de par bălai de la moţul meu, tăiat când am împlinit un an. Tot acolo am firișoarele fine și cârlionțate, lipite cu ceară pe bănuţi de argint, ale copiilor mei, cerceii  mei de la botez şi o trăistuţă cu câțiva dinţişori de lapte ai copiilor. 

Uite şi un dințișor de pisică, ăsta cum o fi ajuns aici?

Un teanc de fotografii alb-negru şi sepia acoperă totul. Imagini dintr-o lume alb-negru, încă atât de vie şi de prezentă în mintea mea: eu şi fratele meu, copiii fiind, îmbrăcaţi de sărbătoare, la defilarea de 1 Mai, părinţii mei-proaspeţi părinţi cu mine în landou, fratele meu pe tricicletă, fetiţă mea cea mare, veselă şi bucălată, fotografiată pe la cinci luni, băiatul meu (în foto color de asta dată) dând ture cu tricicleta.

Mă uit la toate astea și mă-ntreb când nu voi mai fi ce-or să-nțeleagă nepoții nepoților mei din ce-am adus eu cu mine în America. Or să rămână obiectele, or să li se piardă legendele.

Adorm devreme, copleșită de gânduri, imagini și amintiri.

Cad în vis, se făcea că eram în casele bunicilor din Ianca, era noapte și afară ploua cu găleata. Erau niște rude pe-acolo, erau copiii cu mine iar eu umblam să găsesc pisica ce se furișase sub un pat, să n-o încui cumva în casă, la plecare.  Trebuia să plecăm, mașina era afară, pornită. Era târziu, pisica nu era de găsit și continuam să o caut când a sunat telefonul.

Am răspuns și la capătul celălalt era, vă jur, vocea bunicii mele Dumitra, mama tatălui meu. Știam în vis că de mult nu mai este, totuși mi-amintesc cum am vorbit cu ea. 

Zicea: «… să nu lăsați, mamă, vreun geam deschis că intră ploaia înăuntru, să închideți și poarta la grădină, stingeți și lumina pe verandă când plecați, să lăsați în ordine… » 

Și eu îi răspundeam și-i promiteam că o s-avem grijă.

M-am trezit în miez de noapte, transpirată. Centrala torcea ușor căldura, era aerul cald și moale.

Cu ochii întredeschiși fiind,am simțit generațiile familiei mele  adunate, parcă toate deodată, în cameră: părinții mei, bunicii mei, unchi și mătuși demult plecați. Eram, brusc, mulți, laolaltă.

 N-am avut frică. E pentru prima oară în viață când prindeam timpul în căușul palmelor. O stare de bine, de departe, de înalt, de pace. Eram cu familia mea.