Ștefan, eu cred că pot citi cartea ta și de la coadă la cap

Mi-a sosit prin poștă o carte așteptată: Scrisori Către Rita, semnata de Ștefan Caraman (Kaos Moon), publicată în 2012 la Editura Tracus Arte din București (link, aici) . Mi-a expediat-o chiar autorul din orașul lui, Tulcea, locul unde Dunărea se pregătește de marea nuntă cu sarea planetei.
Mulțumesc din suflet, Ștefan!

Eu cred că Scrisori Către Rita a fost scrisă într-o mie de ani.
Nu pentru că are vreo șase sute de pagini dar, răsfoită sumar, are dinamica facerii lumii, aceea de început, fără reguli pe-nțeles.
Mă intimidează.

"Răzvan s-a ridicat în picioare și a spus atât, mă duc acasă.
Vorbim mâine.
Și s-a dus acasă" (pag 233)

Dl. Doru Liciu, Consul General Interimar la Toronto- Din Greater Toronto Area, cam la fiecare trei zile se repatriază un român sau o familie

O bijuterie de interviu, cu un interlocutor de foarte bună caliutate.
A fost realizat zilele trecute cu Dl. Doru Liciu, Consul General Interimar la Consulatul României la Toronto și deschide o directă și sinceră comunicare între țară și noi

Vă rog să citiți de două-trei ori acest interviu, dacă puteți. Veți înțelege nuanțele mesajelor pe care Doru Liciu le transmite, în limbaj diplomatic și care seamănă, până la identitate, cu ceea ce începem să ne facem curaj a simți și noi, cu privire la țara de unde am plecat: interes, curiozitate, acceptul transformărilor reale petrecute acolo, reconsiderare a sentimentelor și trăirilor pe care le-am manifestat, timp de ani, față de România. 
Mai exact, începem să ne împăcăm cu România, după divorțul brutal, justificat la vremea lui, care ne-a trimis peste ocean. 
Este etapa acceptului (cum am învățat pe la Crisis Management workshops), este etapa în care putem face pace cu ea, cu țara adică și cu noi, în raport cu ea. Este o poartă deschisă, este, în sfârșit, bine.  
Doru, mulțumesc foarte mult pentru povestea de mai jos. N-am editat textul, pur și simplu l-am citit și recitit, iar și iar, și m-am bucurat să descopăr în tine o personalitate complexă, elevată, artistică și pragmatică în același timp. Suntem pe mâini bune în continuare și cred că suntem norocoși.
(M.M.)

Doru Liciu: sunt timid şi introvertit, şi sper că experienţă de viaţă de până acum mi-a accentuat simţul critic, al ironiei şi umorului.

Mă numesc Doru Liciu. Sunt angajat prin concurs în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, din anul 2007. Am absolvit specializarea Istorie-Limba şi Literatură Spaniolă, la Facultatea de Litere şi Istorie a Universităţii din Craiova, în anul 1997, unde am lucrat că titular (până în anul 2005) şi ulterior cadru didactic asociat, până în anul 2008.

Am urmat cursuri de studii aprofundate la Universitatea din Dijon, Franţa (2003) şi am obţinut un doctorat în istoria relaţiilor internaţionale la Universitatea din Craiova (2005), cu o teza privind relaţiile româno-spaniole în perioada 1918-1939.

Din anul 2008 am sosit în misiune permanentă la Consulatul General al României la Toronto, în funcţia de consul, de-a lungul timpului îndeplinind practic toate atribuţiile consulare, inclusiv funcţia de şef de misiune interimar, de două ori.

Sunt pasionat de literatură, cinematografie şi de istorie, încercând să îmi continui preocupările ştiinţifice, pe cât posibil. Îmi plac plimbările în natură și călătoriile, alături de familie.

În pofida aparenţelor, sunt timid şi introvertit, şi sper că experienţă de viaţă de până acum mi-a accentuat simţul critic, al ironiei şi umorului. 

Am ales o carieră compusă din obligaţii permanente, stres poliglot şi relocari de, cel puţin, o dată la patru ani pentru a-mi servi țara şi conaţionalii, la un nivel profesional înalt şi pentru că doresc să cunosc umanitatea în seducătoarea să diversitate.

Cum arată profilul (socio-profesional) al românilor care se repatriază? Câte repatrieri au fost în 2014 şi 2015 până acum (număr aproximativ)?

Mâine, 30 august- Câți români s-au repatriat, în ultimul an, din zona Toronto?

Până să ne vină un nou Consul General, toată activitatea consulară este manageriată de Doru Liciu.
Urmează o convorbire, în exclusivitate pentru FDL, cu Doru Liciu- Consul General interimar al Consulatului Român din Toronto. Cine este Doru Liciu și cât de bine ne cunoaște pe noi, românii canadieni, după șapte ani petrecuți aici.
Să vedeți ce de lucruri interesante veți afla :)

Exclusiv FDL: Sunt Antonella Marinescu Și Am Fost Consul General Al României La Toronto

Antonella- prima femeie Consul General al României la Toronto, cea care a făcut pasul către un alt fel de comunicare între românii canadieni și autoritățile române,  a ajuns acasă la Constanța și, după cum postează pe facebook, este limpede cât de mult i-au lipsit locurile acelea. 

Da, relația virtuală cu românii canadieni continuă natural și prevăd că va continua pentru ani buni. Câteva gânduri în exclusivitate pentru Foaia de Drum Lung, mai jos.

N-aș fi crezut în ruptul capului că voi publica materiale elogioase la adresa personalului diplomatic român, la mine pe blog. 

O fac pentru că văd schimbarea, ceva este acolo. Este, simt, pornită comunicarea onestă între Ei și Noi. Dea domnul să continue, eu asta-mi doresc.

Așadar, dacă nu era limpede, de acum ea este, simplu, Antonella, pentru noi toți. Cu tot respectul pentru ceea ce a însemnat scurta ei misiune în Canada, mai jos un text semnat chiar de ea.

(M.M.)

Sunt Antonella Marinescu Și Am Fost Consul General Al României La Toronto

„Am încercat să promovez români de succes, pentru a oferi incredere celorlalți”

Mă numesc Antonella Marinescu și am îndeplinit funcția de consul general al României la Toronto,în perioadă 04.02.2013 - 23.08.2015. Mi-am încheiat misiunea la cererea mea, din motive personale.

Criticul literar Alex Ștefănescu răspunde Foii de Drum Lung: Lumea se plictisește de un mod de a scrie și vrea altceva

Atunci când un critic literar îți face onoarea de a-ți analiza scrierea, așa, în general, este un semn real de recunoaștere, în  primă instanță. Sunt fericită și mândră, de ce să mint? 

Răspunsul maestrului Alex Ștefănescu la comentariul meu întitulat  Despre "Zilele Amanților" și despre Revoluția Pământului este publicat mai jos și mă bucur că domnia-sa dezvoltă dialogul cu noi, acei pitici novici într-ale scrisului și hultani veterani într-ale cititului, contemporani, iată, unei lumi, să-i zic politicos, surprinzătoare.

D-lui critic literar Alex Ștefănescu, despre "Zilele Amanților" și despre Revoluția Pământului.

Recunosc, sunt extrem de măgulită să fiu pe poziția de a-i răspunde unui critic literar nu consacrat, ci covârșitor de celebru, dl. Alex Ștefănescu.

Monstru sacru al criticii literare românești, personalitate de condeiul căruia mor scriitorii și se nasc personajele, încă neîmpăcat cu risipa de talente literare românești, dl. Alex Ștefănescu a citat, în treacăt, comentariul meu referitor la „Zilele Amanților”, volumul-punte de încercare a întregii literaturi române actuale, semnat de Corina Ozon, și l-a catalogat drept licență involuntară: „n-ai timp să respiri (...), că te-mpinge acţiunea de la spate”. 

Repatriații (6)- Păi, Dacă Nu-ți Place Aici, La Ce-Ai Mai Venit!?

Continui cu subiectul repatrierilor. Recentele vacanțe petrecute de mulți dintre noi în România, plus abundența de imagini postate pe facebook din locurile pitorești ale țării de origine stârnesc, dacă nu neapărat nostalgii, atunci întrebări: am făcut bine că am plecat? Ar fi trebuit să mai aștept? Ce-aș fi ajuns? Mai este vreo cale ca să mă-ntorc, în condiții rezonabile, în țara mea?

Photo:exclusiveromania.com

Fiecare dintre noi are răspunsul lui la aceste întrebări. Răspunsul ține de experiențele anterioare emigrării, de vârstă, condițiile economice, familiale și de recentele oportunități ivite în România și care pot fi, dintr-o dată, deosebit de interesante.

Câteva înstrucțiuni care pot fi de folos celor ce decid să se repatrieze, mai jos. Detaliile pot fi consultate în link-urile ce vor fi listate la finalul materialului. Consider că sfaturile publicate de site-ul Quora sunt corecte, pertinente și pot fi ușor aplicate în cazul repatrierilor în România.

Imagini de la întâlnirea organizată la sediul Consulatului General al României la Toronto, cu ocazia încheierii misiunii diplomatice a d-nei Consul General Antonella Marinescu- 20 august 2015

Publicația Agenda Românească (http://www.agendaromaneasca.com/) care apare la Kitchener, ON, prin amabilitatea lui Radu Secășanu a oferit spre publicare un fotoreportaj de la întâlnirea organizată la sediul Consulatului General al României la Toronto, cu ocazia încheierii misiunii diplomatice a d-nei Consul General Antonella Marinescu, în seara zilei de 20 august.

Antonella pleacă, mâine, acasă. Drum Bun, Antonella Marinescu!

Cel mai bun, devotat, deschis și inimos Consul General al României la Toronto, de când am emigrat eu în țara asta a fost distinsa Antonella Marinescu. La ora la care scriu, ea este probabil înconjurată de valize și are biletele de avion imprimate, puse alături de pașapoarte.
Pleacă, mâine.
Probabil că se uită în jur și, așa cum o știu, probabil are și ea acea strângere de inimă pe care o avem noi, cei de aici, știind că ea pleacă.
Da, ea pleacă.

Antonella fost, de departe, cel mai capabil și activ consul la Toronto pe care l-a avut emigrația canadiană postdecembristă.

Anii Juliei, de astăzi :)

Astăzi este totul despre tine, Julia. Astăzi este ziua ta. Dă-mi mânuța și lasă-mă să-ți spun, în șoaptă, câte-un strop din fiecare poveste de pe pământ, câte-un vers din fiecare poezie de pe pământ, câte un mănunchi de note din cele mai minunate cântece ale lumii.

Julia's Photo:http://www.purestudios.co

 Să-ți dau o păpușă, aș vrea, 
să fie prietena ta 
până vei crește destul de mare 
să-ți prinzi, tu, destinul de mână. 
                           Și, în păr, raze de soare. 

La Mulți Ani Julia!

Copiii noștri amestecă iubirea

Facem o pauză de la subiectul repatrierilor, o pauză scurtă dar necesară, timp potrivit pentru reflecții și calcule. Un text mai altfel, publicat astăzi la Catchy (www.catchy.ro) despre noile relații de familie. Și despre cum ne-am schimbat noi.

***

Și-a venit, de vreo două decenii, un tsunami de schimbări peste noi. Valuri de cabluri, colaci de cabluri, cabluri peste tot, trântite în munți de cabluri, așezate în teancuri, desfășurate anevoios, cu miros chimic de plastic ars. Le-am văzut venind, le-am așteptat. Noi le făcusem.

Cablurile s-au întins, noapte și zi, pentru mii de kilometri, prin pământ și prin ape, peste case, peste dealuri, în mănunchiuri de milioane de kilometri de cabluri subțiri și negre ce au îmbrăcat clădirile, au intrat în dormitoare, au adus internetul la degete, au deschis virtualul cu generozitate și ne-au lăsat, pe toți, la intrarea în cealaltă lume.

Copiii – martori ai controversatelor aselenizări televizate în alb-negru, înțărcați cu lemn, sticlă, fier și pânză la metru, noi ne-am pomenit drogați de claritatea culorilor unor ecrane din ce în ce mai sofisticate, de viteza mesajelor, de frumusețea peisajelor altor locuri din lume, de nebănuitele inflexiuni ale muzicii impecabil imprimate și procesate, îndeajuns cât să nu mai vrem vreodată a vedea calea înapoi. Și, ca și noi, toți adulții planetei, părinții de azi au fost luați de tsunami. Atunci s-a rupt filmul continuității generațiilor.

Repatriații (5)- The Reverse Culture Shock

Nu suntem singurii emigranți pe lumea asta care ne gândim la repatriere, asta este clar. Milioane de expați, din toate colțurile lumii gândesc la fel ca noi, un motiv serios pentru ca The Wall Street Journal să aloce spații consistente acestei teme, în materiale documentate de psihologi cu solide cunoștințe în sfera traumelor provocate de o repatriere.

Photo: nationalpost.com

Pentru că dacă emigrarea către o țară mai bună sau părăsirea țării în scopul dezvoltării unei cariere se produce pe fond de entuziasm și poartă întotdeauna, dar întotdeauna, aura victoriei de la capătul tunelului, la repatriere lucrurile, psiho-socio-economic vorbind, capătă o cu totul altă greutate iar procesul este, spun specialiștii, infinit mai dificil.

Dificultățile pleacă de la forma geografică a țării de repatriere care diferă de cea a țării gazdă (tranziția de la o țară de formă rotundă, la una lunguiață ori dreptunghiulară are un serios impact asupra psihicului și a sentimentului de siguranță-n.a.), chestiune care amplifică senzația de lipsă de confort și îl determină pe repatriat să se gândească, brusc, înapoi la țara-gazdă.

Repatriații (4) –Ce Știe Președintele Iohannis Despre Repatrierea Românilor Din Canada?

N-aș fi intervenit, în seara aceasta, dacă traficul pe blog n-ar fi crescut precum Făt Frumos, în urma seriei de materiale legate de repatriere. Și eu sunt emoționată de valul de interes stârnit de acest subiect. Știu, citiți pentru că vreți să știți mai mult. Vă mulțumesc pentru sprijin și pentru încurajări.

Astăzi am fost contactată de un aproape-repatriat din Toronto. 
Familia sa a venit în Canada, în urmă cu 17 ani și a purces, de curând, la repatriere. 
Soț, soție și un copil. 
Soția s-a îngrijit ca, prin compania la care a lucrat, să obțină posibilitatea unui transfer la sucursala românească a aceleași organizații, astfel încât, după patru luni de tranziție, ea pleacă definitiv, peste două săptămâni, spre România. 
El mai stă pe aici, vreo două luni, până vinde casa, după care pleacă și el. 

În România s-au stabilit, din câte înțeleg, într-un oraș important din Moldova, acolo unde sunt și rude de-ale soției. Ei sunt foarte interesați de orice informație legată de repatriere și, din câte am înțeles, nu și-au procurat foaia de repatriere de la consulat, documentul care le dă dreptul să își trimită containerul cu lucruri în țară, fără a plăti taxe în Canada. 

Repatriații (3)- Câine Surd La Vânătoare

Și în vara aceasta nouă, canadienilor adică, ni s-a făcut inima cât un purice și am oftat, în secvențe, la fotografiile de vacanță ale cunoscuților noștri, imagini absolut senzaționale ale mândrei noastre patrii care, de frumoasă- e frumoasă rău, indubitabil.

Și în vara aceasta ne-am scărpinat în cap și-am comparat drumurile noastre pe plaiurile natale, versus excursiile de vacanță ale localnicilor. Noi ne-am văzut neamurile, ei au văzut peșterile, mânăstirile, salinele, Transfăgărășanul, Bucegii, Roma, Praga, Parisul. 

Noi, de la Otopeni ne-am înfipt în orașul X, județul Y și am început a colinda familia extinsă. Ei, românii de acasă n-au avut opreliște de la malul Atlanticului până-n creierii Alpilor, nu mai spun de teritoriul național.

Iar când a venit vremea să împărtășim pozele, între noi, noi am pozat găini, garduri, intrarea în bloc, bunicii ori părinții, câinele din curte și, invariabil, aeroportul Otopeni. Ei au pozat nițel altceva. De unde și senzația de futui pe care suav o simțim, cam la fiecare set de fotografii românești postate generos și replicate la infinit.

La mine în fereastră arde o lumânare

Îndrăznesc să trec prin viață, iar viața îmi amintește categoric cine dă tonul, cine stabilește ordinea importanței lucrurilor. 
Mama mea, Elena, internată într-o clinică paliativă din Brăila și atât de încercată de suferință în ultimul an, după nenumărate tratamente eșuate a găsit curajul să-și ia rămas bun și să plece, în zorii zilei de 13 august.

Repatriații (2) – Cum Să Vă Dăm America Pe Tavă

E adevărat, nimeni n-are, în România, timp, energie, inspirație ori chef de noi. Noi suntem Emigrația Pierdută, conform unor declarații scăpate în presă de către însuși Ministerul de Externe român. Vreo 200,000 în Canada, vreun 1,000,000 în State. Iar e adevărat, noi contăm exact atât cât trimitem, de sărbători sau aniversări. În rest, în cele câteva consulate împrăștiate pe continent, ne mai înregistrăm câte un copil, facem  o procură, reînoim un pașaport și cam atât. Institutul Cultural de la New York se pierde-ntre zgârie nori, Canada n-are nici măcar un centru comunitar românesc, ce să mai zic de un nume de stradă sau cartier. 

source: www.icsana.com

Nu e vreun reproș, este Atlanticul prea lat, cu apa prea rea ca să-ntindem poduri iar emigrația asta nord-americană a trântit, la plecare, ușa casei după ea. Și-a asumat un divorț de România cam în pripă, și-a instilat depărtarea ca hrană zilnică, și-a impus negarea românismului ca și stil de viață. E ok, ajută la propășirea locală, nimic rău în asta.

Instalați, în masă, în jumătatea de sus a piramidei lui Maslow, cu burțile pline la propriu, cu un standard   de trai relativ asigurat, noi cei de aici începem, natural, să emitem planuri, teorii, ipoteze de fixat, corectat, ajutat societatea românească, fie și de la distanță. Mai exact, ne bulucim către vârful aceleiași piramide, cel care definește ființarea, scopul pe Pământ, direcția și aspirațiile, cu tot armamentul pus la dispoziția voastră, a celor care struggle să iasă la liman. Mai devreme sau mai târziu, acolo ne regăsim cu toții, toți cei care compun diaspora nord-americană.

În toate aceste întreprinderi teoretice întâlnim, la celălalt capăt al drumului, fie zâmbete de complezență, fie ochi mari de parcă v-ați uita la nebuni, fie: lasă, mă, nu știți voi, la voi acolo e altfel...

Noi tăcem, ascultăm, ne mâhnește, adesea ne pune la zid și ne descurajează și încercăm iar și iar, dragii de noi, să vă dăm America pe tavă, că oricum mergeți după trendul și cutumele ei, ca Sistemul Solar după Steaua Vega.

Repatriații Suntem Noi.

Ei aleg să se repatrieze. Ei sunt dintre și printre noi, cu noi în trafic, ori la rând la Costco. Ei o fac întotdeauna discret, pe furiș, din multiple motive: să se ferească de oprobiul comunității ori al grupului etnic din care fac parte și care-i privește, în genere, cam cu milă. Să se ferească de oprobiul celor din țară care, deși primindu-i,  îi consideră, din start, niște învinși. Să își conserve energia necesară unui asemenea demers, până la ultima picătură și să-și poată încorda mușchii să sară înapoi Atlanticul. 

De aceea sunt discreți.

Pentru că, spre deosebire de emigrare, la repatriere petrecerea de adio este în altă gamă și cu altă vibrație: șovăială, curiozitate, temere, dispreț, cei ce se repatriază parcă au râie, etc.

Parfumul Versace*

Ai venit la amiază, mânat de energii cărora cu greu le-aș fi putut face față. Ți-am simțit mesajele încărcate de testosteron, am simțit vibrația caldă, fluidă a aerului, în juru-mi, cu cât te-apropiai mai mult. M-ai vrut cu patimă, m-ai vrut din prima clipă, astăzi ai venit ca să-ți fiu. Așa ai venit. Ca să-ți fiu.

Și-am ieșit pe terasă la cafele, ca și prima oară, continuând blând discuția de unde-o lăsasem, despre viață și cupluri, oameni noi și oameni vechi, lucruri proaste și lucruri deștepte. Nu m-ai slăbit din ochi și nu mai știam dacă soarele frigea prin blugii negri, să-mi ardă coapsele, ori era gândul tău. 

Ia-mă-n Bagaje

Împachetezi, verifici biletele și pașaportul, taci. Pleci, așadar, Acolo, ferice de tine.

Ia-mă în bagaje și du-mă, în doamne iartă-mă,  acolo unde adesea miroase a pipi de câine pe stradă, acolo unde nu vezi soarele până spre ora 10 dimineața, de-atâta vegetație crescută între blocurile tărcate de izolații de cârpaci, cu aparate de aer condiționat de șapte feluri agățate la ferestre și balcoane închise după ureche, blocuri cândva frumoase. Du-mă pe asfaltul încălecat, spart, ciobit, rânjit, gol, lipsă, în paișpe culori peticite prin ani. 

Vii Curat, Așa Cum Maica Te-a Lăsat

Tăcând, mă afli cel mai bine. Și totul depinde de tine.

Depinde de cât și cum mă-ntrebi, depinde de cât și cum ești prezent sub streașina boltită a cerului tău, depinde de stele, depinde de iele, de basme și distanțe, de romanțe.

Nu mă-ncadra în șabloane, nu-mi număra banii și nici anii, eu n-am anii mei din acte. Nu mă-ntreba ce visez în nopțile cu lună plină și nici cât de lungă mi-e lesa conveniențelor, pe lumină. 

Citește-mi în palmă, când vrei să iei o carte, citește-mi în ochi dacă vrei să mergi mai departe.

Cât de departe.

Nu Știu. Și Se Face Tot Mai Târziu.

Am învățat geografia lumii, istoria lumii, muzica, arta și literatura lumii. 

Am pășit pe nisip, pe mâl, asfalt, țărână, marmură, mozaicuri și covoare roșii, am mers cu motocicleta, bicicleta, trotineta, mașina, trenul, avionul, metroul, submarinul, căruța, ricșa, camionul, am mers și pe jos. Am bifat vreo jumătate de milion de kilometri pe șoselele canadiene. 

Am învățat să-mi cresc copiii, să îi îndrum, să port de grijă casei, să cânt și să desenez, să pictez și să modelez din lut, să dansez și să scriu, să întorc perna pe partea cealaltă ori de câte ori m-am trezit scuturată de coșmaruri în nopțile cu lună plină, să râd cu poftă, să plâng, să oftez, să conduc și să urmez, să întind mâna la nevoie, să ajut, să aștept și iar să aștept, să bucătăresc, să tricotez, să cos la mașină și să brodez, să croșetez, să fac dulcețuri și zacuscă, să fac cea mai tare friptură de miel la cuptor.