Laurențiu Ciocăzanu, Grigore Cartianu și Ovidiu Popică, gazetari în fața scrisului cărora hârtia ziarelor s-a-ndoit și-a foit, sub greutatea vorbelor, ani în șir, au fost azi aici, cu mine, pe terasa din curte.
Astăzi, împreună pentru o zi de șuete gazetărești și nu numai: o zi în care am pus nod Nordului, am cernut Crucea Sudului, am făcut planeta mică, am înfășurat-o într-o batistă și-am vârât-o-n buzunar.
O zi cu orele amestecate, cu vorbele atârnând la fel de greu ca gândurile, încheiată în crucea nopții c-o tură prin downtown Toronto.
Proiectul curajos demarat de aceștia, denumit Vocea Diasporei (http://voceadiasporei.ro/), un proiect proaspăt lansat, în plină dezvoltare și care începe să prindă teren pornește parteneriatul de scris și cuget cu Foaia noastră și va cuprinde Ce-uri și Când-uri canadiene, întru citirea confraților din alte diaspore.
Bravo vouă, dragilor, curajul și consecvența să fie cu voi!
De astăzi, blogul a devenit website! Vă rog mult adăugați și salvați noua adresă a Foii de Drum Lung: www.foaiededrumlung.com. Toate postările noi vor continua pe website. Mulțumesc mult, ne vedem acolo, începând din seara asta, 19 septembrie 2015, la nouă luni de la lansarea Foii :)
sâmbătă, 16 mai 2015
miercuri, 13 mai 2015
Cap, cap, cap, femeie cu copil, iar cap
O călătorie de o
asemenea intensitate emoțională și un asemenea impact n-am mai avut de când am
făcut India și Pakistanul, la mijlocul anilor 90.
Motivul: în România am mers
mult pe jos, am atins cu mâna și cu privirea, am simțit oamenii de aproape, am
văzut nevăzutele în mod obișnuit, am plouat și am însorit pe unde am trecut, am
simțit frigul serii și dogoarea amiezii nu din mașină ci pe jos, afară, în aer
liber, cu toate simțurile cuplate la ce mă înconjura.
Am ajuns cu avionul iar
acolo am luat troleul, autobuzul, tramvaiul, trenul, metroul, taxiul, vaporul a mai
lipsit.
Ajung într-o zi la Muzeul Național de Artă al României din București și, zic, ia să facem o cură de frumos și de cultură. Muzeul funcționează în fostul Palat Regal, lângă Sala Palatului, vis-a-vis de Ateneu, pe Calea Victoriei.
Ajung într-o zi la Muzeul Național de Artă al României din București și, zic, ia să facem o cură de frumos și de cultură. Muzeul funcționează în fostul Palat Regal, lângă Sala Palatului, vis-a-vis de Ateneu, pe Calea Victoriei.
Intru și țin stânga în
sălile cu exponate, c-așa știam eu prin străfundurile memoriei că se face la muzeu. Am rămas fără cuvinte de la
intrare, v-o jur, este atât de frumos renovat palatul de te intimidează. În
fine, iau stânga și-ncep cu pictura românească în secolele XIV-XVI.
Ce văd:
icoană cu fecioara cu pruncul, icoană cu Sf Gheorghe cum străpungea balaurul,
icoană cu niște ctitori, iar icoană, iar icoană, icoană, icoană, icoană.
Pe
scurt, cele două-trei secole de pictură românească cuprindeau exclusiv icoane.
Niciun crâmpei de social, munca câmpului, ceva, nimic.
Religios popor, gândesc.
marți, 12 mai 2015
Pe La Icoane
Nu mi-e clar dacă-mi
iubesc țara de origine acum, la întoarcerea acasă. Încă lupt cu
jetlag-ul.
M-am trezit cu noaptea-n cap și poftă de covrigi calzi cu susan și
mac, cu nevoia de-a mă uita în jos, la fiecare pas pe care-l fac, să nu mă mai
împiedic în vreun colț de asfalt ițit dimpotriva mea, cum s-a-ntâmplat când am
ajuns în Romania, de era să mușc cu spor asfaltul.
M-am trezit cu noaptea-n
cap, mi-am făcut cafeaua, pipăi buimacă așternuturile orbitor de albe și realizez
că mi-am lăsat, cu bună știință, sufletul și mintea în România. Un pic acolo,
între niște blocuri din București, un pic acolo, la peronul metroului din Aviatorilor,
alt pic în redacția Evenimentului Zilei de care-s legată ombilical, un alt pic lipit
de foșnetul unor bancnote care zboară ca ciocârliile săgetând înaltul cerului,
ceva mai mult între cântecele românești de la radio. vineri, 8 mai 2015
O soluție totuși mai caut
Cum spaimele, la fel că și bucuriile sunt omenești și explicabile, continui să descopăr multe și mărunte în România, cu fiecare oră a zilei.
Lucruri care mă minunează, lucruri care mă reconfortează, întâmplări care mă fac să gândesc dincolo de lentilele ochelarilor.
Poveștile și fotografiile vor urma, pe îndelete, imediat ce ajung acasă la mine.
Absorb 3D și mă întreb dacă, vreodată, eu am plecat de aici.
Când și cum, mai ales.
S-ar putea să aveți surprize, citindu-mă (și mă refer la cititorii mei din diaspora), s-ar putea să va regăsiți.
Până atunci, vie și nevătămată, la București, până duminică dimineață.
Lucruri care mă minunează, lucruri care mă reconfortează, întâmplări care mă fac să gândesc dincolo de lentilele ochelarilor.
Poveștile și fotografiile vor urma, pe îndelete, imediat ce ajung acasă la mine.
Absorb 3D și mă întreb dacă, vreodată, eu am plecat de aici.
Când și cum, mai ales.
S-ar putea să aveți surprize, citindu-mă (și mă refer la cititorii mei din diaspora), s-ar putea să va regăsiți.
Până atunci, vie și nevătămată, la București, până duminică dimineață.
marți, 5 mai 2015
Imposibila iubire
Romania se cere iubita pentru ca, atunci cand i te apropii, sa te palmuiasca. Vorbesc serios.
Romania imi devine, deodata, imposibila iubire.
Niciun detaliu, niciun fapt anume, povestite aici, n-ar fi suficient de relevante ca sa certifice cele de mai sus dar cele intamplate mie au strivit, pur si simplu, deschiderea si bunatatea cu care am venit in bagaje, aici, acasa.
N-am mai plans de multa vreme.
Am plans aici, acum, ca un copil neputincios, speriat, descurajat.
Nu mai inteleg nimic, mi-e frica, vreau acasa la mine.
Romania imi devine, deodata, imposibila iubire.
Niciun detaliu, niciun fapt anume, povestite aici, n-ar fi suficient de relevante ca sa certifice cele de mai sus dar cele intamplate mie au strivit, pur si simplu, deschiderea si bunatatea cu care am venit in bagaje, aici, acasa.
N-am mai plans de multa vreme.
Am plans aici, acum, ca un copil neputincios, speriat, descurajat.
Nu mai inteleg nimic, mi-e frica, vreau acasa la mine.
luni, 4 mai 2015
Nemuritorii
Ma aflu in Romania de cinci zile si incerc sa deslusesc de unde le vine acestor oameni convingerea nemuririi. Oamenii vorbesc despre trecut, cel mai adesea, cateodata se refera la prezent si, arar, foarte rar chiar, la viitor.
Viitorul este ceva ce ei il descopera cu fiecare zi devenita prezent, c-o buimaceala dezarmanta. Inlantuiti de natura si pamantul atat de viu, ei pur si simplu pierd notiunea ciclurilor vietii si se cred nemuritori.
Ei nu vorbesc despre planuri de inmormantare, mostenire, impartire a bunurilor din superstitie.
Moartea in sine este trecuta la capitolul subiecte interzise. Oamenii aflati la apusul vietii au doar cateva planuri vagi de incheiere a simfoniei traiului si in general schimba vorba.
Nu sunt pregatiti pentru moarte, nu admit moartea.
Cred ca asta a ajutat si la continuitatea semintziei peste veacuri, tenacitatea cu care acesti oameni isi apara trecutul, fac un spritz de vara din prezent si ignora viitorul.
Planificarea este o notiune vecina cu ghicitul ori vrajitoria. Probabil stresati de cincinalele lui Ceausescu, cand le vorbesti despre planificare, ei dau un pas inapoi.
In Romania cu greu deslusesc notiunile de Maine si Poimaine.
Este totul Azi, Acum, intr-o euforie ca dinaintea marelui potop, a unui tsunami inevitabil.
Dupa verva cu care se consuma viata intre Ieri si Azi, inteleg ca n-a mai ramas energie si pentru Maine. Asta ii deosebeste de semintziile din vest.
Asta le-a permis ca, prin veacuri, dandu-si mana cu mana, sa treaca barierele timpului si sa astearna continuitatea intr-o insiruire de buimace zile de Azi.
Paradoxalul sentiment colectiv al tineretii nemuritoare, dispretul fatis si nerabdarea de-a lua locul celor in varsta ori respectul de fatada, toate astea ma duc automat cu mintea catre vremurile primordiale, cele care cereau brate tinere, mintzi agile, trupuri voinice, gata in orice moment.
Gata, pentru ce?
Viitorul este ceva ce ei il descopera cu fiecare zi devenita prezent, c-o buimaceala dezarmanta. Inlantuiti de natura si pamantul atat de viu, ei pur si simplu pierd notiunea ciclurilor vietii si se cred nemuritori.
Ei nu vorbesc despre planuri de inmormantare, mostenire, impartire a bunurilor din superstitie.
Moartea in sine este trecuta la capitolul subiecte interzise. Oamenii aflati la apusul vietii au doar cateva planuri vagi de incheiere a simfoniei traiului si in general schimba vorba.
Nu sunt pregatiti pentru moarte, nu admit moartea.
Cred ca asta a ajutat si la continuitatea semintziei peste veacuri, tenacitatea cu care acesti oameni isi apara trecutul, fac un spritz de vara din prezent si ignora viitorul.
Planificarea este o notiune vecina cu ghicitul ori vrajitoria. Probabil stresati de cincinalele lui Ceausescu, cand le vorbesti despre planificare, ei dau un pas inapoi.
In Romania cu greu deslusesc notiunile de Maine si Poimaine.
Este totul Azi, Acum, intr-o euforie ca dinaintea marelui potop, a unui tsunami inevitabil.
Dupa verva cu care se consuma viata intre Ieri si Azi, inteleg ca n-a mai ramas energie si pentru Maine. Asta ii deosebeste de semintziile din vest.
Asta le-a permis ca, prin veacuri, dandu-si mana cu mana, sa treaca barierele timpului si sa astearna continuitatea intr-o insiruire de buimace zile de Azi.
Paradoxalul sentiment colectiv al tineretii nemuritoare, dispretul fatis si nerabdarea de-a lua locul celor in varsta ori respectul de fatada, toate astea ma duc automat cu mintea catre vremurile primordiale, cele care cereau brate tinere, mintzi agile, trupuri voinice, gata in orice moment.
Gata, pentru ce?
duminică, 3 mai 2015
Păsările mari nu cântă*
A cincea dimensiune a României este banul. Într-o aritmetică ce mie îmi scapă, cu câștigurile limitate, românii reușesc, ei știu cum, să se chivernisească, într-o piață care trece cu vederea puterea de cumpărare locală.
Piața (și aici mă refer la suita de supermarket-uri, bine asezonată în reședințele de județ) aliniază produsele și prețurile cu cele similare din Occident. Vitrinele, cu mult mai spectaculoase decât cele din Canada, îți iau ochii, pur și simplu. Intimidează, sunt atât de rafinat alcătuite.
Calitatea bună, lucrurile de toate felurile, de foarte mult bun gust îți amintesc de eforturile făcute în ultimii 25 de ani de către acești oameni pentru ca rezultatele să se vadă, iată, cu ochiul liber.
În jur este frumos, este curat, este inimaginabil de viu, este civilizat.
Cine își mai imaginează că România înseamnă doar aurolaci, câini, copii bătuți ori drumuri desfundate ar avea o surpriză plăcută, odată ajuns aici.
Îmi amintesc că, în ultimele minute înainte de aterizare, vedeam împrejurimile Bucureștiului, din avion, într-un semi-întuneric suspect. În clipele imediat următoare am realizat însă că abundența vegetației astupă, pur și simplu, luminile străzilor, caselor, stațiilor de benzină, ale magazinelor.
Copacii sunt mai înalți decât stâlpii de iluminat, probabil nici edilii nu s-au așteptat la asaltul atât de aprins al verdelui asupra marilor orașe.
Cumva ferit de ochii străzii, pulsează filonul traiului normal. Există locuri de unde, dacă ești în controlul finanțelor tale, poți cumpăra cele necesare în prețuri rezonabile. Piețele, în special.
Acolo, pentru o legătură de ridichi și două salate, ca vrăbiile, banii mici ciripesc, trecuți dintr-o mână într-alta. Schimbul acela, de o secundă doar, prelungește, continuă relația de sânge pe care toți acești oameni o au între ei.
Bancnotele mici își continuă zborul de vrăbii și ciripesc, pur și simplu, când îți cumperi un covrig cald cu susan. Aduce zâmbete și vorbe amabile între oameni niciodată cunoscuți.
Două Dacii Logan au oprit, pe sensuri opuse, una în dreptul celeilalte pentru că șoferii să coboare geamurile și să schimbe două vorbe. A durat totul câteva secunde, a fost gălăgioasă că un cârd de grauri.
E fascinantă această forfotă pentru cele trebuincioase traiului, forfotă voită, cerută, obositoare mie și atât de cristalină sub soarele deja fierbinte al lui mai.
În față mea, pe stradă, un Porshe Cayenne de dimensiuni nord-americane îmi trimite un strop din cealaltă lume, cea a selectatilor vieții. Geamurile sunt lăsate jos, dinlăuntru-liniște.
Chipuri grave, îndurerate chiar. Doamne ferește, zic.
Realizez că păsările mari nu cântă. Niciodată.
*- este titlul cărții publicate în 1976, la editură Militară și semnată de Banu Rădulescu
Piața (și aici mă refer la suita de supermarket-uri, bine asezonată în reședințele de județ) aliniază produsele și prețurile cu cele similare din Occident. Vitrinele, cu mult mai spectaculoase decât cele din Canada, îți iau ochii, pur și simplu. Intimidează, sunt atât de rafinat alcătuite.
Calitatea bună, lucrurile de toate felurile, de foarte mult bun gust îți amintesc de eforturile făcute în ultimii 25 de ani de către acești oameni pentru ca rezultatele să se vadă, iată, cu ochiul liber.
În jur este frumos, este curat, este inimaginabil de viu, este civilizat.
Cine își mai imaginează că România înseamnă doar aurolaci, câini, copii bătuți ori drumuri desfundate ar avea o surpriză plăcută, odată ajuns aici.
Îmi amintesc că, în ultimele minute înainte de aterizare, vedeam împrejurimile Bucureștiului, din avion, într-un semi-întuneric suspect. În clipele imediat următoare am realizat însă că abundența vegetației astupă, pur și simplu, luminile străzilor, caselor, stațiilor de benzină, ale magazinelor.
Copacii sunt mai înalți decât stâlpii de iluminat, probabil nici edilii nu s-au așteptat la asaltul atât de aprins al verdelui asupra marilor orașe.
Cumva ferit de ochii străzii, pulsează filonul traiului normal. Există locuri de unde, dacă ești în controlul finanțelor tale, poți cumpăra cele necesare în prețuri rezonabile. Piețele, în special.
Acolo, pentru o legătură de ridichi și două salate, ca vrăbiile, banii mici ciripesc, trecuți dintr-o mână într-alta. Schimbul acela, de o secundă doar, prelungește, continuă relația de sânge pe care toți acești oameni o au între ei.
Bancnotele mici își continuă zborul de vrăbii și ciripesc, pur și simplu, când îți cumperi un covrig cald cu susan. Aduce zâmbete și vorbe amabile între oameni niciodată cunoscuți.
E fascinantă această forfotă pentru cele trebuincioase traiului, forfotă voită, cerută, obositoare mie și atât de cristalină sub soarele deja fierbinte al lui mai.
În față mea, pe stradă, un Porshe Cayenne de dimensiuni nord-americane îmi trimite un strop din cealaltă lume, cea a selectatilor vieții. Geamurile sunt lăsate jos, dinlăuntru-liniște.
Chipuri grave, îndurerate chiar. Doamne ferește, zic.
Realizez că păsările mari nu cântă. Niciodată.
*- este titlul cărții publicate în 1976, la editură Militară și semnată de Banu Rădulescu
sâmbătă, 2 mai 2015
Verdele, asa urmeaza el sa ramaie
În România aerul este moale, umed, ușor parfumat de verdeața crudă, răsărită din fiecare ungher. Verdele împinge legea naturii dincolo de oameni, Țâșnește în fiece spărtură din asfalt, în orișicare ghiveci uitat în colțul casei, în bolta viței de vie, bătrână de aproape o sută de ani, din curtea casei bunicilor mei. Până și în odăile mai întunecate.
rașul tânăr încă, crescut în linii drepte acum mai bine de jumătate de secol, abia dacă mai vede de verdele care l-a prins în chingi.
E miop complet.
Puieții plantați la marginea trotuarelor au crescut în copaci vânjoși, de mult au spart asfaltul și au curbat, pur și simplu, străzile după vrerea lor. Asfaltul a luat drumul cotit, dintre rădăcini și așa urmează să rămâie.
Coroanele rotate au depășit în înălțime blocurile din cartierele entuziasmului părinților noștri, S-au împreunat la vârf între ele și tot mai mult am senzația unei lumi într-o seră uriașă.
Sute de specii de plante, în infinite nuanțe de verde au prins curaj și s-au pliat pe trunchiurile robuste, liliacul împrăștie culoare și parfum în patru zări, într-o lume căreia verdele îi forțează sănătos, retina.
Pe sub bolțile de verde trec, iacă, oameni, Oameni buimăciți de vocile pământului ce le curge, fluidizat, prin vene, puternic și sonor până și în peisajul urban.
Mai trec pisici. Arar, câini. Mai mulți câini am văzut din tren, pe câmp, pe lângă stânele de oi, prin arătură, decât în oraș. Câinii aceia or fi deja sălbatici, gândesc.
România este invadată de verde. Rar mai vezi etajele de sus ale unei clădiri, te și-ntrebi ce rost își mai au clădirile în junglă de crengi. Poate că oamenii se pregătesc să trăiască ca la-nceputuri, poate așa urmează să fie.
Păstrând isonul, blocurile s-au foit și ele, sub mâinile mai mult sau mai puțin îndemânatice ale celor ce-și numără anii, cu zecile, într-același loc.
De undeva de la vecinii de sus se aude o bormașină, cineva probabil dă o gaură în beton s-agațe un tablou. Sau demolează peretele să extindă sufrageria până în balcon,
Ca și copacii, omul vrea loc mai mult, tot mai mult.
În interior, te uiți în jur și atunci observi ramificațiile de țevi de prin camere, Până atunci nici nu le văzusem, nu știu cum.
Țevi cotite, curbate, innadite, subțiri ca niște crengi stilizate de apartament.
Nu știu dacă nu cumva ele au spart pereții și vin de-afară, într-o prelungire firească a junglei cu miros de sevă și gust de începuturi.
Mușcata din balconul alor mei a făcut flori roșii.
La nivelul balconului, arțarul înflorit îmi intră în ochi.
rașul tânăr încă, crescut în linii drepte acum mai bine de jumătate de secol, abia dacă mai vede de verdele care l-a prins în chingi.
E miop complet.
Puieții plantați la marginea trotuarelor au crescut în copaci vânjoși, de mult au spart asfaltul și au curbat, pur și simplu, străzile după vrerea lor. Asfaltul a luat drumul cotit, dintre rădăcini și așa urmează să rămâie.
Coroanele rotate au depășit în înălțime blocurile din cartierele entuziasmului părinților noștri, S-au împreunat la vârf între ele și tot mai mult am senzația unei lumi într-o seră uriașă.
Sute de specii de plante, în infinite nuanțe de verde au prins curaj și s-au pliat pe trunchiurile robuste, liliacul împrăștie culoare și parfum în patru zări, într-o lume căreia verdele îi forțează sănătos, retina.
Pe sub bolțile de verde trec, iacă, oameni, Oameni buimăciți de vocile pământului ce le curge, fluidizat, prin vene, puternic și sonor până și în peisajul urban.
Mai trec pisici. Arar, câini. Mai mulți câini am văzut din tren, pe câmp, pe lângă stânele de oi, prin arătură, decât în oraș. Câinii aceia or fi deja sălbatici, gândesc.
România este invadată de verde. Rar mai vezi etajele de sus ale unei clădiri, te și-ntrebi ce rost își mai au clădirile în junglă de crengi. Poate că oamenii se pregătesc să trăiască ca la-nceputuri, poate așa urmează să fie.
Păstrând isonul, blocurile s-au foit și ele, sub mâinile mai mult sau mai puțin îndemânatice ale celor ce-și numără anii, cu zecile, într-același loc.
Ca și copacii, omul vrea loc mai mult, tot mai mult.
În interior, te uiți în jur și atunci observi ramificațiile de țevi de prin camere, Până atunci nici nu le văzusem, nu știu cum.
Țevi cotite, curbate, innadite, subțiri ca niște crengi stilizate de apartament.
Nu știu dacă nu cumva ele au spart pereții și vin de-afară, într-o prelungire firească a junglei cu miros de sevă și gust de începuturi.
Mușcata din balconul alor mei a făcut flori roșii.
La nivelul balconului, arțarul înflorit îmi intră în ochi.
vineri, 1 mai 2015
Oamenii ei
A treia zi in Romania, ziua in care m-au coplesit oamenii ei.
Oamenii de aici au trasaturi din toate semintiile pamantului si pun pariu ca ei nu s-au intrebat, ori mirat, vreodata, de asta. Au trasaturi de turci, de tatari, de rusi si de scotieni ori irlandezi, deopotriva, ochii lor amintesc de nisipurile Orientului la fel de lesne ca de coastele stancoase ale Irlandei. Nu stiu cum fac.
Fara osebire, chipurile lor cheama originile la apel si ma-ntreb, dintr-o asa increngatura de neamuri, cum de s-au ales perechile.
Vad ochii incercanati ai celor candva tare urgisiti, plecati din podisurile indiene cu doua mii de ani in urma, ochii de armeni, pometii de vikingi, nasurile de evrei, in combinatii antropologice uimitoare. Ma-ntreb daca, vreodata, voi putea portretiza romanul.
Sunt inconjurata, coplesita, fericita de atatia oameni. Sunt coplesita sa ii vad interactionand. Testosteron, hormoni, feromoni in aer, pe strada, in magazine, razbatand din masini.
Desi melomani ca neam, din cate mai stiam, n-am auzit nicaieri muzica data tare, cu toate ca este 1 Mai si, fiind zi libera, m-asteptam la ceva zgomotos. Nici vorba, nicaieri. Si sunt intr-unul dintre orasele mari are Romaniei.
Oameni multi, pretutindeni, grabiti in toate directiile,
Oameni cu trasaturile conturate, neaduse inca la numitorul comun, egal si simetric al Nord-Americii, oameni frumosi si oameni urati.
Mi-e drag sa vad oamenii urati, i-am cautat cu privirea fiindca mi-era, cred, dor.
Oamenii poarta ceasuri, peste tot au ceasuri, am senzatia ca se tem ca timpul sa nu le-o ia inainte atunci cat sunt ei ocupati cu tesutul povestilor, inca si inca.
Fiindca povestile sunt mai inalte decat oamenii, ei bine, oamenii s-au cocotat in blocuri, sa vada viata si lumea de sus. Mai cred ca blocul se potriveste nevoii de zbor, de vazduh, a romanilor, si o spun cu inima deschisa.
Oamenii, atunci cand nu-i vede nimeni, ofteaza in sinea lor, am simtit si asta. Ei lupta cu preturile nedrept de mari. Si asta, in fiecare zi.
Intre timp, pe sub picioarele lor, pamantul se foieste, se suceste, se-ncordeaza ori adoarme, ca un urias din basmele lui Ispirescu.
Iar basmele nu contenesc sa se teasa.
Oamenii de aici au trasaturi din toate semintiile pamantului si pun pariu ca ei nu s-au intrebat, ori mirat, vreodata, de asta. Au trasaturi de turci, de tatari, de rusi si de scotieni ori irlandezi, deopotriva, ochii lor amintesc de nisipurile Orientului la fel de lesne ca de coastele stancoase ale Irlandei. Nu stiu cum fac.
Vad ochii incercanati ai celor candva tare urgisiti, plecati din podisurile indiene cu doua mii de ani in urma, ochii de armeni, pometii de vikingi, nasurile de evrei, in combinatii antropologice uimitoare. Ma-ntreb daca, vreodata, voi putea portretiza romanul.
Sunt inconjurata, coplesita, fericita de atatia oameni. Sunt coplesita sa ii vad interactionand. Testosteron, hormoni, feromoni in aer, pe strada, in magazine, razbatand din masini.
Desi melomani ca neam, din cate mai stiam, n-am auzit nicaieri muzica data tare, cu toate ca este 1 Mai si, fiind zi libera, m-asteptam la ceva zgomotos. Nici vorba, nicaieri. Si sunt intr-unul dintre orasele mari are Romaniei.
Oameni multi, pretutindeni, grabiti in toate directiile,
Oameni cu trasaturile conturate, neaduse inca la numitorul comun, egal si simetric al Nord-Americii, oameni frumosi si oameni urati.
Mi-e drag sa vad oamenii urati, i-am cautat cu privirea fiindca mi-era, cred, dor.
Oamenii poarta ceasuri, peste tot au ceasuri, am senzatia ca se tem ca timpul sa nu le-o ia inainte atunci cat sunt ei ocupati cu tesutul povestilor, inca si inca.
Fiindca povestile sunt mai inalte decat oamenii, ei bine, oamenii s-au cocotat in blocuri, sa vada viata si lumea de sus. Mai cred ca blocul se potriveste nevoii de zbor, de vazduh, a romanilor, si o spun cu inima deschisa.
Oamenii, atunci cand nu-i vede nimeni, ofteaza in sinea lor, am simtit si asta. Ei lupta cu preturile nedrept de mari. Si asta, in fiecare zi.
Intre timp, pe sub picioarele lor, pamantul se foieste, se suceste, se-ncordeaza ori adoarme, ca un urias din basmele lui Ispirescu.
Iar basmele nu contenesc sa se teasa.
joi, 30 aprilie 2015
Aici, unde și pământul vorbește cu tine
Scriu din România de două zile și urechile îmi pocnesc de vorbele neîntrerupte ale pământului, Pământ vorbitor, de jur împrejurul meu. Aici și pământul se ridică într-un cot, așa, alene și începe a sta la taifas cu tine, când nu te aștepți.
Aici pământul este viu, are voce, se mișcă în freamătul copacilor deja verzi, vorbește în foșnetul frunzelor, în ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor, te ia la rost, te ia la întrebări, parcă te știe de când lumea iar tu devii mic-mic de tot.
Stau și mă întreb dacă nu cumva pământul ăsta zbuciumat, demanding, e cel care dă freamătul uman atât de puternic, de viu în aste locuri.
Oamenii vorbesc despre pământ, Oamenii răspund pământului, cu toată forța lor.
Păsările, între cer și apă, țin un ochi spre pământ, Poveștile ies din pământ, pur și simplu!
Sunt copleșită de impresii, oamenii din jurul meu au băut apa poveștilor și au fost scuturați la rever de degetele pământului, ca nicăieri în lume.
Vuiește pământul, încheiat la nasturi, se mișcă, se înfoaie, nu-i convine, revendică iar oamenii sunt aidoma, sunt din pământ.
Nu-mi amintesc să mă fi trezit vreodată pământul din somn. Mi s-a întâmplat acum.
La rândul meu sunt din pământ, de două zile și încerc să mă amestec într-o mulțime de semeni și să încerc să înțeleg ce efect are paralela 45 aici, în România.
Aici pământul este viu, are voce, se mișcă în freamătul copacilor deja verzi, vorbește în foșnetul frunzelor, în ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor, te ia la rost, te ia la întrebări, parcă te știe de când lumea iar tu devii mic-mic de tot.
Stau și mă întreb dacă nu cumva pământul ăsta zbuciumat, demanding, e cel care dă freamătul uman atât de puternic, de viu în aste locuri.
Oamenii vorbesc despre pământ, Oamenii răspund pământului, cu toată forța lor.
Păsările, între cer și apă, țin un ochi spre pământ, Poveștile ies din pământ, pur și simplu!
Sunt copleșită de impresii, oamenii din jurul meu au băut apa poveștilor și au fost scuturați la rever de degetele pământului, ca nicăieri în lume.
Vuiește pământul, încheiat la nasturi, se mișcă, se înfoaie, nu-i convine, revendică iar oamenii sunt aidoma, sunt din pământ.
Nu-mi amintesc să mă fi trezit vreodată pământul din somn. Mi s-a întâmplat acum.
La rândul meu sunt din pământ, de două zile și încerc să mă amestec într-o mulțime de semeni și să încerc să înțeleg ce efect are paralela 45 aici, în România.
duminică, 26 aprilie 2015
3 Sud-Est, ce concert ca lumea!
Un concert românesc la Toronto, frumos și curat ca o petrecere între prieteni!
3 Sud-est au venit în Canada și au concertat la Montreal (vineri,24), Calgary (sâmbătă,25) și Toronto (duminică,26 aprilie). La Toronto au cântat la Centrul Japonez din Garamond Ct (lângă Don Valley Hwy), locație deja consacrată manifestărilor românești. Organizatorii, RoCade din Montreal (Simona Hodoș, Dan Bucur) au făcut treabă bună, absolut pe bune.
Pe scurt: organizarea a mers ceas (chiar și întârzierea de la început a prins bine, c-am mai socializat) a fost atmosfera excelentă, sala plină-ochi, muzica bine aleasă, sunetul fără greș, luminile (aici ar mai fi mers ceva varietate) iar publicul (vreo 650, așa, din ochi) a venit cu chef de cântat, dansat, aplaudat, strigat, de jucat, în concluzie.
Mie mi-a plăcut tare mult. Iar băieții de la 3 Sud-Est (Laurențiu Duță, Mihai Budeanu, Viorel Șipoș) au dat tot ce puteau ei, după un maraton de-a latul Canadei, în trei zile. Bravo lor, bravo organizatorilor.
Da, ca lumea, ce atmosferă frumoasă!
(și câteva filmări cu telefonul, așa cum au ieșit ele, că eram mai ocupați cu zbânțuiala. Se văd prost de tot, dar câteva secunde merită să pierdeți, ca să vedeți ce și cum...)
Liberi
Te Plac Așa Cum Ești
Vorbe
sâmbătă, 25 aprilie 2015
Douăsprezece zile în România
Plec în România pe 28 aprilie.
Voi fi acolo preț de douăsprezece zile.
Merg să-mi văd părinții, să văd locurile, drumurile, oamenii, cerul, păsările, nopțile, soarele, florile și iarba, asfaltul, reclamele, să ascult muzica și vântul, șoaptele albinelor.
Să inspir mirosul sălciu al Dunării, al ierburilor amestecate de la faleză, al păpădiilor și al iasomiei, să îmi umplu sufletul de verdele năuc și crud al primăverii.
Să pipăi ruinele cetății Barboșilor, zidurile mânăstirii Precista, crucile bunicilor, mâinile și obrajii părinților.
Să ating clanța ușii de la intrare, farfuriile mamei, ceștile de cafea, să aud oamenii vorbind tare în limba mea, să aud cocoșii cântând, câinii lătrând, pisicile mieunând, caii nechezând.
Să mă trântesc pe jos, în iarbă, acasă și să închid ochii.
Să dau ceasul lumii înapoi, preț de câteva clipe.
Voi fi acolo preț de douăsprezece zile.
Merg să-mi văd părinții, să văd locurile, drumurile, oamenii, cerul, păsările, nopțile, soarele, florile și iarba, asfaltul, reclamele, să ascult muzica și vântul, șoaptele albinelor.
Să inspir mirosul sălciu al Dunării, al ierburilor amestecate de la faleză, al păpădiilor și al iasomiei, să îmi umplu sufletul de verdele năuc și crud al primăverii.
Să pipăi ruinele cetății Barboșilor, zidurile mânăstirii Precista, crucile bunicilor, mâinile și obrajii părinților.
Să ating clanța ușii de la intrare, farfuriile mamei, ceștile de cafea, să aud oamenii vorbind tare în limba mea, să aud cocoșii cântând, câinii lătrând, pisicile mieunând, caii nechezând.
Să mă trântesc pe jos, în iarbă, acasă și să închid ochii.
Să dau ceasul lumii înapoi, preț de câteva clipe.
marți, 21 aprilie 2015
Şi Rochiile De Prinţesă Au Buzunare
Păpuşile mele au fost
întotdeauna potrivit de înalte, potrivit de curate, potrivit de iubite şi
potrivit de bine îmbrăcate. Au semănat între ele că surorile iar eu le-am
vorbit egal şi octotitor, fiecăreia.
N-am avut păpuşi frumoase,
am avut păpuşi trainice, cu ochii terni şi rochiţe imposibile pe care le-am
cârpit cum m-am priceput. Am
învăţat să cos la maşină pe la şase ani, la maşina Singer a bunicilor de la
Ianca. Acolo mi-au ieşit din mâini rochii de prinţese, de zâne, de crăiese, de
călătorie, de somn şi de joacă.
Eram foarte serioasă când croiam rochiile
păpuşilor: aşa, cu răscroială la mânecă, cu cordon frumos potrivit în talie, cu
guler asortat, adesea din dantelă şi neapărat cu buzunare.
Şi rochiile de
prinţesă aveau buzunare. Iar păpuşile mele aşteptau cuminţi şi răbdătoare să
termin veşmintele, să le probez, să le gătesc.
Cu păpuşile Petruţa,
cele din gumă înalte la vreo 12-13 cm aveam mari bătăi
de cap. Mâinile ieşeau din articulaţii şi se pierdeau, veşnic se pierdeau. Nu o
dată a trebuit să le pun câte un creion mai bont în loc de mâini, de-arătau
săracele că sperietorile de ciori. În compensaţie le găteam în lame-uri şi
voaluri, de aproape nu observai că-s betege.
Le aşezam în
careu, că la şcoală şi făceam lecţii cu ele. Le predam cam ce învăţam şi eu la
citire, matematică, geografie sau biologie. După care le ascultam şi le dădeam
note. Cum toate purtau nume, nu era greu de aflat performanţele şcolare ale
păpuşilor mele, catalogul ţinut cu sfinţenie mărturisea totul.
Seară, invariabil
mergeau cu toate la culcare. Uneori aveam pătuţuri, alteori, nu. Cele mai bune
pătuţuri de păpuşi erau făcute din cutii goale de bomboane cu ciocolată. Acolo
aveau cearşafuri, perne şi plăpumioare dublate cu atlas, să le ţie cald.
Păpuşile mele erau tare
bune prietene între ele, erau mereu laolaltă, în cutia de jucării de sub masă
din camera mea.
Probabil la asta am contribuit şi eu ca mămică întrucât m-am
ocupat să le ţin împreună în cele mult prea desele călătorii în jurul lumii, începute
în camera mea şi terminate acolo unde şi fantezia obosea să mai facă un pas
înainte. Călătoriile şi expediţiile îl aveau că aliat de nădejde pe fratele meu
mai mic, Cătălin care era în general mecanic de locomotivă, şofer de autobuz,
astronaut, căpitan de vas, după cum era cursul poveştii.
Şi ce puţin ne trebuia să construim poveştile! Câteva scaunele răsturnate închipuiau vagoanele, pernele făceau nişte dealuri straşnice, cuverturile ţineau loc de pereţi iar cărţile aşezate cu cotoarele în sus, aliniate erau satele pe lângă care treceam.
Şi ce puţin ne trebuia să construim poveştile! Câteva scaunele răsturnate închipuiau vagoanele, pernele făceau nişte dealuri straşnice, cuverturile ţineau loc de pereţi iar cărţile aşezate cu cotoarele în sus, aliniate erau satele pe lângă care treceam.
Aprindeam lumina şi cele trei becuri ale lustrei făceau vară,
instantaneu, indiferent de anotimp.
Când era cald, şi era multă vreme cald acasă, din câte ţin minte, mutam cortul, preşurile, păpuşile şi intreagă gospodărie, împreună cu alte fetiţe, pe iarba dintre blocuri.
Când era cald, şi era multă vreme cald acasă, din câte ţin minte, mutam cortul, preşurile, păpuşile şi intreagă gospodărie, împreună cu alte fetiţe, pe iarba dintre blocuri.
Acolo
alte şi alte lucruri se petreceau: o dată mi-a murit o păpuşă şi a trebuit s-o
îngropăm (ceea ce am şi făcut şi, normal, am uitat unde am îngropat-o. Păpuşa
este şi acum undeva sub iarba imaşului din faţa blocului, dacă o mai fi), altă
dată am măritat păpuşa mea cu o păpuşă- băiat a unei prietene, un alt copil a
fost preot şi le-a zis Înger-Îngeraşul Meu c-atâta ştia şi marea dilema a
apărut la sfârşitul petrecerii de nuntă (cu ceva mâncare adusă din casă,
corcoduşe din grădini de la vecini şi mierea ursului, bobiţele de salcie care
sterpezesc dinţii) fiindcă am rămas amândouă nedumerite: la cine avea să
locuiască perechea cea nouă? Aşa că le-am despărţit. Mare păcat.
Păpuşile mele au fost cu
mine până pe la 14 ani când, cumva contrariată de joaca mea atât de dedicată,
maică-mea a făcut curăţenie generală şi mi le-a strâns. Nici acum nu ştiu unde
le-a dus.
Târziu de tot mi-am
cumpărat o păpuşă cu pălărioară şi costum tradiţional de englezoaică, din Canada.
Mi-era dor de o păpuşă. N-a mai fost la fel, ci aproape.
Mi-era dor de o păpuşă. N-a mai fost la fel, ci aproape.
De La Un Cer La Altul
Când încerci să-i
vorbeşti, fie n-are timp de tine, fie te repede şi-ţi împachetează ziua în tăvălugi de lucruri de
făcut, multe, tot mai multe. N-are scrupule când stă să te-mpinga de pe stâncă,
în hăul necunoscutului, ori de câte ori încerci ceva nou. Îi cauţi mâna, când
ţi-e teamă şi ea nu-i acolo; şi-atunci bagi mâinile în buzunare.
O cauţi pe
pernă, noaptea când n-ai somn; râde de tine când ai coşmaruri, fuge de tine
adesea şi arar îţi răspunde la telefon.
Când fuge de acasă,
atunci chiar ai o problemă.
E frumoasă, nimic de
zis, dar, doamne, cât e de imprevizibilă.
Când întinde palma spre tine, adesea
murdară de pământ ori pătată de roşul fructelor, atunci îi vezi liniile inimii,
sufletului, destinului, păcatului şi îngerilor, crescute precum iedera, după
care strânge pumnul şi nu mai vezi nimic. Imaginea te mai urmăreşte o vreme,
destul până să pui din nou ochelarii că s-o deosebeşti din mulţime.
Când e cu tine, mare
minune. Îi ceri o părere, un sfat, iar ea ridică din umeri aşteptând s-o
îndrumi tu. Face ochii mari, zâmbeşte adesea şi tace. Iar tu o ajuţi din nou
şi-ţi promiţi că e pentru ultima oară.
Te răneşte câteodată
de-ţi vine s-apuci toartele cerului şi să strigi că nu mai poţi, nu mai poţi să
duci.
Atunci nimeni nu este în jurul tău şi probabil vrei să plângi. Plângi şi
aduni cioburile de suflet de pe jos, le pui împreună într-un vitraliu abstract
şi alambicat. Şi iar mai trece un veac până să-înţelegi să nu te bazezi pe ea.
În momentele ei bune,
însă, îşi face simţită privirea de-ajungi s-o ierţi de tot şi de toate. Îşi încolăceşte braţele în jurul gâtului tău, apropie nasul de nasul tău şi, în
perdeaua de umbră, printre cârlionţii pletelor întunecate, ochii
ei îţi şoptesc că totul va fi bine. Mai multe nu-ţi spune, iar tu
aştepţi înzecit.
Şi rămâi fără semne de punctuaţie în cap, în gânduri.
Adesea îndrăzneşti să
închizi o uşa că să deschizi un geam. Şi se răzvrăteşte că un adolescent trimis
la lecţii într-o seară de vară. Ţipă la ţine, pune mâinile în şolduri pentru ca
într-un final, ostenită de agitaţie, să se ghemuiască într-un colţ şi,
stergandu-şi lacrimile, să-şi ceară iertare, cu mâinile împreunate pe furiş.
Aprinzi o ţigare şi te-ntrebi, privind pe
geam, când o să crească mare; când o să creşti tu mare.
Şi este de ajuns să
cânte un piţigoi pe-o creangă, în apropiere.
Deajuns să-ţi zâmbească liftierul,
să găseşti foarfecele pierdut demult, să nu te mai doară capul, să sune la
radio cântecul care-ţi place pentru că totul să prindă culoare în jurul tău.
Îi
auzi pe fundal râsetul cristalin, îndelung exersat, o vezi nălucă alergând
dintr-o cameră într-alta, de la un cer la altul, cu braţele deschise şi zulufii
fluturând şi întorcându-ţi cea mai candidă, mirată, curată şi adevărată privire
posibilă. Dacă ţi-a prins ochii, eşti prizonier.
Dacă ţi-a prins inima, eşti
condamnat la iubire silnică.
Se uită fix în ochii
tăi, ori de câte ori tu te zăreşti în vreo vitrină. Când pensezi câteva fire din
sprîncene, aplecată spre oglindă. Când arunci un ochi în retrovizorul maşinii
aşteptând în trafic.
Ea este Viaţa ta.
vineri, 17 aprilie 2015
Copertina (awnings) de vară e instalată! Vara poate să vie, yep
Azi a venit echipa și a instalat awnings-ul pe acoperis, în bracheți, ca să-i asigure înălțime și pantă. Se rulează manual, materialul este prelată de barcă, acrilic 100% deci poa s-o plouă că nu se strică, garantată 15 ani, o căruță de bani dar efectul este priceless!
miercuri, 15 aprilie 2015
Binele, Într-o Nucă
Astăzi mi-au mai fugit
zece ani din viaţă, azi dimineaţă îi aveam, acum nu mai sunt. O să mă-nvăţ şi
cu fuga asta, înapoi, a timpului, aşa cum m-am învăţat cu toate, de un mileniu
şi jumătate de când tot învăţ să trăiesc.
O dată cu cei zece ani
au plecat griji în buchete mici şi multe iar în locul lor au venit fericiri
mărunte. Că maşina merge, că lucrul la birou merge, că planurile mele merg tot
înainte aşa cum le-am proiectat. Că mama mea se simte bine, adesea, că tata are
mare grijă de amândoi.
Că Julia, nepoata mea
(despre care scriu atât de puţin, cu bună ştiinţă, deşi mi-e sufletul legat cu
fundă roz de zâmbetul şi gingăşia ei) creşte două codiţe ca mici păpădii în
creştet, că are ghiduşia iedului cel mic, că mănâncă cu mânuţele ei roze,
bucăţică cu bucăţică, tacticos şi egal.
Că ai mei copii, doi şi
un ginere de mare încredere si ajutor îşi văd de drumurile lor în viaţă, aşa
cum doresc, aşa cum calea îi face fericiţi. În curând cel mic va începe şi el
colegiul şi, da, voi avea iar un student acasă, în timp ce cea mare anunţă că
ar mai vrea un pui bălai, să fie doi adică. Iaca, familie mare!
Pisica e bine, toarce,
se întinde, mănâncă tot. Becul cu senzor din curte se tot aprinde de capul lui,
fără un motiv anume. Un sconc se juca, în zori, de mama focului în curtea mare
şi aproape înverzită. Căţelul copiilor mei, jucăuşa Joy e bine şi ea,
ascultătoare şi educată.
Că urmează să zugrăvesc
unul dintre dormitoare şi să schimb mobilierul, să arate frumos, de
nerecunoscut. Că am în plan să mai iau vreo şase şezlonguri pliante, să avem de
stat la umbră toată vara împreună cu prietenii. Că am de plantat flori şi
seminţe, doamne câtă treaba mai am!
În timpul asta mi-au
fugit zece ani, astăzi în zori. I-am simţit când şi-au luat bagajele şi-au
tulit-o. Drum bun, le-am zis aveţi grijă de voi pe unde ajungeţi. De astăzi iar
am 43. Ok, dacă aşa este să fie.Mi se iţeşte un zâmbet în colţul gurii la gândul verii lungi, încinse, provocatoare, obraznice.
Şi, brusc, e bine de tot în jurul meu.
Beau cafeaua sub briza albastră a primăverii.
marți, 14 aprilie 2015
Timpul, În Căușul Palmelor
Maria, bunica mea din partea mamei mi-a
croşetat câteva perechi de mănuşi bej, dintr-o aţă tare şi fină, mănuşi care au
stat cuminţi în punga lor așa cum au fost aduse ele din România, într-una
dintre vizitele mele acasă. Ieri le-am scos din sertar şi le-am probat, îmi vin
ca turnate şi dau mâinilor o eleganţă fără de seamăn.
Le-am studiat pe toate părţile, încercând
să-mi imaginez cam câte ore de muncă migăloasă au intrat în micile bijuterii
făptuite să adauge nobleţe. Mănușile cereau epocă în jurul lor așa încât am
luat antichitățile la rând.
Toarta ceştii este melcată iar motivele albastre, dublate de brâurile de cobalt argintiu îi dau gingăşie. Zâmbesc la micile nimicuri, cele care în fond reprezintă epoci.
Aşez cu grijă ceșcuța lângă vaza mică, palidă, cu ape marmoreene şi străvezie de Murano şi le privesc, aşa, pe amândouă; micile mele lucruri frumoase din secolul trecut.
Pe raft, aşezate
simetric, cărţi vechi, cu cotoarele legate în piele: C.A. Rosetti, cu Impresii
De Călătorie în Valahia, impresii datate 1821, în ediţia mea publicată în 1846.
Paginile sunt mari, tipărite îngrijit iar citind-o ajungi instantaneu cu
imaginația in sărătura cu ciucuri și tichie a Brăilei veacului XIX.
Ar mai fi
Costache Negruzzi, cu Scrieri, o detaliată expunere a finanţărilor şi
cheltuielilor Revoluţiei de la 1848. Carte solidă, pe hârtie sidefată, cu fir
de mătase, lesne de citit și azi. Da, informaţiile umbresc mult din romantismul
epocii, aşa cum ne-a fost ea zugrăvită la şcoală :corupţie, maşinaţii,
aranjamente, cheltuieli fără cap, semn că vremurile au, în general, memoria
scurtă. Noroc cu limba română, așa aproximativă cum este ea, presărată cu
caractere slavone care dă cărţii un farmec aparte.
O altă carte stă
cuminte asteptand încă un veac să-i treacă peste creștet: Constantin Noica- De Caelo,
pe hârtie îngălbenită și friabilă. Are autograful autorului scris cu toc cu
peniţă, după cum apare. De o parte şi de alta Radu Gyr- Nyusu, Mircea Eliade- Maitreiy,
în ediţii interbelice, cu paginile tăiate cu foarfecele şi legătura în aţă tare,
cusută manual.
Între ele,
Gânditorul de la Hamangia şi femeia lui, cuminţi, din ceramică neagră mai veche
decât timpul. Ar fi o mare cinste pentru mine s-ajung ulcior, când va fi să
fie, gândesc. Sau tei, sau salcâm.
Dintr-un sertar
se iţeşte un colţ de ştergar de borangic. Câteva ştergare absolut superbe au
făcut drumul cu mine peste apa cea mare, oferite de bunicele mele, femei tare
vrednice în gospodăriile lor. Franjurile din cânepă albită s-au mai scămoşat
dar ţesătura cald gălbuie, străvezie ca pânza de păianjen parcă cere
îmbrățișare.
Tot acolo, înfăşurat într-adins în ziare vechi,
am un fier de călcat cu cărbuni, dintr-acela cu mâner din lemn, tăblie din fontă
grea şi cocoş. E un fier greu, tocit la vârf, mult folosit de la bunicul meu,
croitor de faimă în Ianca, preţ de vreo şase decenii.
Tot de la el mai am creta (tibişir îi spune) de desenat tiparele pentru croit stofele; un centimetru pe support de pânză, pe care ştiu că-l ţinea pe după gât când croia şi cânta, în surdină, cântece niciodată auzite de mine până atunci şi niciodată de atunci încolo.
Tot de la el mai am creta (tibişir îi spune) de desenat tiparele pentru croit stofele; un centimetru pe support de pânză, pe care ştiu că-l ţinea pe după gât când croia şi cânta, în surdină, cântece niciodată auzite de mine până atunci şi niciodată de atunci încolo.
Eram mică iar bunicul meu lucra în atelierul lui de croitorie și doinea. Mie-mi părea trist dar mă obişnuisem.
Mai am câțiva nasturi de tunică de la soldaţii nemți ce-au trecut
pe-acolo înainte de ‘44, alţii de la uniformele aliaţilor ce-au ajuns în ’45. Într-o
cutie cu însemnele Postăvăriei Brașov este o întreagă colecţie de catarame de
vestă, metalice, cu închizători cu meşteşug, albăstrii strălucitoare încă.
Într-o altă cutioară, printre batistuțe brodate, am ceasul de mâna al bunicii
din partea mamei, ceas mic și acum tăcut; am ceasul de buzunar al bunicului din
partea tatălui, încă lucios de-atâta timp măsurat cu prețiozitate.
Am bănuţul
din argint, cu cele câteva fire de par bălai de la moţul meu, tăiat când am
împlinit un an. Tot acolo am firișoarele fine și cârlionțate, lipite cu ceară
pe bănuţi de argint, ale copiilor mei, cerceii
mei de la botez şi o trăistuţă cu câțiva dinţişori de lapte ai copiilor.
Uite şi un dințișor de pisică, ăsta cum o fi ajuns aici?
Un teanc de
fotografii alb-negru şi sepia acoperă totul. Imagini dintr-o lume alb-negru,
încă atât de vie şi de prezentă în mintea mea: eu şi fratele meu, copiii fiind,
îmbrăcaţi de sărbătoare, la defilarea de 1 Mai, părinţii mei-proaspeţi părinţi
cu mine în landou, fratele meu pe tricicletă, fetiţă mea cea mare, veselă şi
bucălată, fotografiată pe la cinci luni, băiatul meu (în foto color de asta
dată) dând ture cu tricicleta.
Mă uit la toate
astea și mă-ntreb când nu voi mai fi ce-or să-nțeleagă nepoții nepoților mei
din ce-am adus eu cu mine în America. Or să rămână obiectele, or să li se piardă legendele.
Adorm devreme,
copleșită de gânduri, imagini și amintiri.
Cad în vis, se
făcea că eram în casele bunicilor din Ianca, era noapte și afară ploua cu
găleata. Erau niște rude pe-acolo, erau copiii cu mine iar eu umblam să găsesc
pisica ce se furișase sub un pat, să n-o încui cumva în casă, la plecare. Trebuia să plecăm, mașina era afară, pornită. Era
târziu, pisica nu era de găsit și continuam să o caut când a sunat telefonul.
Am răspuns și la
capătul celălalt era, vă jur, vocea bunicii mele Dumitra, mama tatălui meu.
Știam în vis că de mult nu mai este, totuși mi-amintesc cum am vorbit cu ea.
Zicea: «…
să nu lăsați, mamă, vreun geam deschis că intră ploaia înăuntru, să închideți
și poarta la grădină, stingeți și lumina pe verandă când plecați, să lăsați în
ordine… »
Și eu îi
răspundeam și-i promiteam că o s-avem grijă.
M-am trezit în
miez de noapte, transpirată. Centrala torcea ușor căldura, era aerul cald și
moale.
Cu ochii
întredeschiși fiind,am simțit generațiile familiei mele adunate, parcă toate deodată, în cameră:
părinții mei, bunicii mei, unchi și mătuși demult plecați. Eram, brusc, mulți,
laolaltă.
N-am avut frică. E pentru prima oară în viață când
prindeam timpul în căușul palmelor. O stare de bine, de departe, de înalt, de
pace. Eram cu familia mea.
duminică, 12 aprilie 2015
Crucea Nordului, legată în piele bronzată
Linia vieții tale
cotește spre dreapta și oftează, geme să se-ntâlnească cu linia vieții mele. Îi simt zbaterea de mai
mult timp decât pot eu să număr în luni, în clipe, în veacuri înghesuite-n
priviri. Oftează și se mișcă să scape din strâmtoarea mâinii tale, transpiră
și-și caută calea.
Și-o aud pulsând, o simt tremurând cum își cere dreptul la
dualitate. O simt cum ar vrea s-adoarmă cu arterele încolăcite-ntre perne cu
ale mele, cum și-ar scoate identitatea la amanet ca să-și încheie datul, pe
lumea asta, laolaltă cu-al meu.
Cum și-ar frânge mijlocul să mi-agațe nojița
gândului de la piciorul drept.
Iar eu simt.
Freza ta și-a croit
cărarea pe dreapta, ochii tăi își caută potecă fix spre irisurile mele. Ochii
tăi oftează și-mi vorbesc cald, în șoaptă, despre căderea Troiei la fel de
cursiv ca despre alunecarea voită a unei batiste parfumate din poșetuța de bal.
Cauți drumul spre ochii mei, ochii mă măsoară și cântăresc în fracțiuni de
secundă și te zăpăcești în ștrassuri sclipind la urechile mele. Te-am mințit,
în fapt sunt diamante, nu te lăsa intimidat de ele. Mă măsori, mă cauți din
ochi pe sub tricou.
Iar eu văd.
Vorbești înfrigurat, îți
văd cutele în dreptul ochilor cum se mișcă-n sus și jos, știu că ele vor migra
pe fața mea-ntr-o zi.
Și nu mă apăr, fie-le calea deschisă. Vorbele-ți nu sunt întrebări,
tu-mi vorbești ca să te auzi pe tine dar ai un timbru atât de cald că mai că
te-aș asculta până la capăt.
Și-atunci te-ascult.
În jurul tău miroase a
pâine caldă și-a plapumă smotocită în weekend alb, de decembrie. Îmbrăca-m-aș
în pijamalele tale, gândesc o clipă, după care realizez că de fapt nu asta
vreau și nici să te mint că mirosul de pâine ți-ar deschide vreo ușă spre
dorurile mele târzii. Adulmec și zâmbesc în minte.
Tu, da, ai toată atenția mea,
ce spuneai?
Nu-ți știu gustul. Mai bine,
ți-ar fi fatal.
A fost o cursă scurtă,
taxiul e întunecat și încins. Eu am să cobor aici, uite-aici lângă felinarul ăsta
din colțul străzii și-am să te urmăresc cu privirea până pleci.
Uite și plata, Crucea
Nordului legată în piele bronzată acum o mie de ani.
joi, 9 aprilie 2015
Maşina albastră
In Canada, la inceputuri, Greater Toronto Area. Abia ne
cumpărasem prima casă şi de câteva zile ne mutasem în cealalată parte a
oraşului, într-o suburbie curată, disciplinată, bine străjuită de lei din ipsos
la intrările în driveway. O suburbie
cu salcâmi pe alei şi mulţi, mulţi italieni, întinşi pe câteva generaţii.
Seară târzie,
mocirloasă, pâcloasă de decembrie, aşteptând Crăciunul. Abia am scăpat de la birou şi aveam de
traversat oraşul, cei peste 50 de km, într-unul dintre primele mele drumuri,
mai exact primul drum de la lucru către noua casă, pe întuneric, pe ninsoare,
pe un trafic ce se anunţa greu, greu.
N-aveam GPS. La
vremea aceea doar maşinile poliţiei, pompierii şi salvarea aveau GPS. N-aveam
experienţa condusului pe zăpadă, pe autostradă la drum lung şi mai ales
noaptea. Eram singură, eram departe de casă şi mi-era frică. Trebuia să ajung
acasă, iar dacă aş fi luat-o din stradă în stradă probabil c-aş fi ajuns spre
miezul nopţii.
Pornesc spre
casă, dumnezeu cu mine, zic…Mă-ncadrez cuminte pe prima bandă şi frânez brusc.
Tocmai îl exasperasem pe unul cu cât de încet mişcam maşină şi omul m-a depăşit
ostentativ. Am îngheţat, tremuram toată. Apoi încă unul, nimerisem cred pe-o
bandă de nerăbdători iar eu eram prea incepătoare să-nţeleg ce se-ntâmpla în
jurul meu.
Iar frână bruscă,
cât pe-aci să mă opresc în cel dinaintea mea. Nu mai aveam puls, mi se
aburiseră ochelarii pe nas, puful gecii cu glugă îmi intra în ochi, în nas,
mâinile mi-erau încă îngheţate.
M-am redresat, am zis eu şi-am simţit cum fuge
maşina de sub mine, pieziş, aşa vreo douăzeci de metri, dacă nu mai mult. Am
ieşit jumătate pe refugiu. Am oprit-o, am stabilizat-o, am lăsat urme adânci în
zăpadă fleşcăită. Am transpirat, deja
coşmarul începuse să se contureze.
Ţineam volanul încordată, cu ambele mâini şi-am început să
zic în gând Tatăl Nostru. Ştergătoarele abia dovedeau să dea zăpada de pe
parbriz iar luminile stopurilor roşii se laţeau nefiresc în faţă ochilor mei,
pe după ochelarii aburiţi de spaima, în fâşii paralele, numai bine cât să nu
mai pot aprecia nici distanţă.
Cât p-aci să
încep să plâng, mă pierdusem cu totul şi mai aveam cale lungă-lungă. Cum
repetam eu rugăciunea şi făceam cruce cu limba în cerul gurii, în faţă mea o
maşină albastră (Honda sau Toyota să fi fost), de-un albastru că de uniformă
şcolărească. Am distins culoarea în lumina farurilor.
Şi cum ţintisem ochii pe
maşina aia m-am trezit că mă ţin după ea, aşa, din senin. Ea a schimbat banda-
am schimbat şi eu banda. Ea a revenit pe banda iniţială- am făcut la fel.
Mergea constant şi n-am idee dacă omul acela
de la volan, în întunericul serii de decembrie mi-a simţit spaima şi a ales să
mă scoată la liman sau pur şi simplu s-a plictisit şi Doamne Doamne de hazul
meu, văzându-mă aşa de neajutorată şi mi-a trimis antemergător.
Cert este că
mergeam în plasa lui şi nici măcar la
ieşirile laterale n-am mai fost atentă. În mintea mea maşina aceea avea să mă
ducă acasă. Şi am mers, şi am mers şi, că prin minune nici-o altă maşină n-a
mai frânat brusc în drumul meu, am mers lin, kilometru după kilometru. Nu
dezlipeam ochii de la maşina albastră, am lăsat în urmă, una după alta, toate
intersecţiile posibile.
Numai ce văd că
maşina albastră semnalizează că iese din autostrada. Am semnalizat şi
eu, am ieşit cu ea o dată. Am făcut ochii roată, am recunoscut zona şi, da,
eram la două minute de casa mea.
Am ajuns epuizată
de spaimă, pe gânduri ca niciodată. Cine mi-a scos maşina aceea albastră în
cale, cea care avea să mă scoată la liman, să mă apere (aşa am simţit) până
aveam să ajung acasă la familia mea, n-am înţeles.
Maşina albastră s-a pierdut în drumul ei. Nu i-am reţinut
numărul de înmatriculare ci numai culoarea aceea metalizată, frumoasă ca un
şorţuleţ de şcolăriţă.
Nu sunt o fiinţă religioasă. De a două zi , însă, am pus
rozarii la oglinda retrovizoare. Maşina am schimbat-o de câteva ori, rozariile
le am şi acum. Când mi-e frică,
strâng în pumn cruciuliţa ce se leagănă
la oglindă. Şi acum.
luni, 6 aprilie 2015
Sunt Vaccinată Cu Cenaclul Flacăra
Am pe antebraț vaccinul Cenaclului
Flacăra și se vede și acum, la peste 25 de ani de la ultimele întâmplări
culturale de masă orchestrate de Adrian Păunescu.
Încerc de fiecare dată să
risipesc emoțiile (inerente perioadei de inimă- ciocârlie cu ochiii arși în
soarele creșterii) și să văd ce-a rămas, ce-a trăit în mine după Cenaclu.
Voi scrie ce-mi amintesc, dacă-mi scapă ceva
gândiți-vă și voi cam ce lipsește.
De la cenaclu mi-au
rămas melodiile, la fel de frumoase și de prietenoase ca cele ale cântecelor copilăriei.
Mi-amintesc cuvintele pronunțate stricat de către interpreții maghiari aduși
din Harghita ori Covasna și nu-nțelegeam cum cineva poate vorbi stricat
românește, în România.
Târziu aveam să experimentez eu însămi vorbirea altui
grai decât cel matern, să-mi simt accentul imposibil, agățat de-ncheietură ca o
cătușe.
De la Cenaclu mi-au
rămas introspecțiile în versuri, acolo am cunoscut cântarea sufletelor
ca-ntr-un facebook imens, unde mii de suflete-și revelau culorile, sunetele,
catifelarea.
Am cunoscut alunecarea
pe gândurile care contează. Am delimitat ce Vreau de ce Pot, am învățat că
trebuie să fac ce Trebuie, apoi ce-mi Place.
Am mâncat Revoltă fără de
tacâmuri la-ndemână. Am reținut Răspunderea, mai importantă în viață decât
bacalaureatul, decât admiterea la facultate.
Am șoptit Ajutorul și
curajul de-a Vedea, în vorbe, când lucrurile nu sunt conforme. Am învățat ce este Conform, am învățat că
părinții îmbătrânesc (aveam să aflu mai târziu când asta chiar s-a-ntâmplat).
Am învățat să-i dau mâna
celui de-alături, fără măcar a-l cunoaște, fără a-i prinde privirea vreo clipă,
pe stadion, scandând, în viață, mai apoi.
Am învățat să intru pe
ușă cu dreptul, să-mi desenez scara întotdeauna ascendentă, să visez, să visez,
să visez și să iubesc.
Eu cred că Păunescu ne-a
învățat până să și iubim. Să iubim diferențiat locul, țara (dovadă stau
mărturiile cutremurătoare de atașament față de România, ale diasporei de astăzi),
familia, părinții și frații, iubiții și iubitele.
Atunci n-aveai voie să
iubești banal. Nu cred că cineva se-ncumeta să iubească banal în acele vremuri,
era mai mare rușine decât să fi fost vreun ignorant intr-ale cititului, era la
fel de rău.
Am învățat că apa poate
fi adâncă, apoi că o cană cu vin înconjoară ca un ombilic întregul Eu- Pământul
meu.
Din nou, am învățat să
plâng.
Nu mai țin minte de câte
ori am cântat plângând piesele cenaclului Flacăra. Acum când scriu, ascult un
playlist și am gutuia emoțiilor în gât, lacrimile abia se țin, pe bune. N-am o
explicație, se întâmplă întotdeauna la fel.
Am învățat că în temelia
blocurilor din cartier încă respirau hanuri de margine de drum, că-n armătura
podurilor se-ncleștau milioane de cioburi ale strachinilor care ne-au crescut pe
toți cine suntem.
Am învățat să cred în Pereche.
Am învățat să nu cedez, am învățat să te definesc pe tine, Tu, am repetat Curajul
ca pe incantație, am spălat mâinile de răul minciunilor în Dunărea curgând
pașnică la robinet.
N-am învățat să navighez
cercurile de influență. Am învățat să le desfid cu totul.
Am învățat să înfrunt
ușile lifturilor ca pe redute de cetăți. N-am învățat să zâmbesc de
complezență, așa cum n-a făcut-o niciodată nimeni în neamul meu. Și m-am încrâncenat să caut
adevărul.
***
N-am învățat să abdic și
am plătit, de câteva ori, această lipsă de învățătură.
N-am învățat să număr
banii.
N-am învățat să mă
târguiesc.
N-am învățat să m-așez
la umbră când soarele pârjolește.
N-am învățat că și
mie-mi trece timpul. Deși Adrian Păunescu mi-a spus și asta...
https://www.youtube.com/watch?v=zrCvsjeicnM
https://www.youtube.com/watch?v=zrCvsjeicnM
Abonați-vă la:
Postări (Atom)