Vulturii virtuali- Viețașii imigrației canadiene

Suntem zeci și zeci de mii, unii spun că peste 250,000 de români, întinși pe trei-patru generații,  de la un capăt  la celălalt al Canadei. În general ne vedem de treburile noastre și suntem renumiți printre diasporele românești pentru cât de pregătiți profesional suntem dar și pentru dezorganizarea comunitară, lipsa de comunicare intraetnică și în general lipsa completă de proiecte comune de viitor pe care le manifestăm. E un adevăr. N-avem cap și n-avem coadă în multe deși, paradoxal, puterea financiară ne situează probabil spre sfertul premiant când vorbim de venit pe cap de imigrant român. Bani avem, case-avem, de lucru- găsim c-avem pregătire, trăim mulțumiți și, vorba unora ironici la obiect, disciplinat-împliniți, așa cum a dorit pipota noastră încă de la urcarea în avion. Socializăm rar, în grupuri mici, pe-acasă și, din nou, paradoxal, la 25 de ani de la căderea odiosului, în Canada temerea și discomfortul românului față de român, deși ambii pot fi același contingent când vorbim despre sosirea aici, trăiesc senine în cele câteva limitate locuri de adunare, vezi magazinele, bisericile, banquet hall-urile la zile festive și cam atât. Am surprins, pe scurt, o imagine a noastră, a celor de aici, pentru cei pentru care încă suntem o enigmă, în speță pentru cititorii din România.

Pentru cine știe însă, sub aparenta liniște și sub pojghița de noblesse deprinsă pe la muncă, curge un mare, un uriaș fluviu de mâl. Nu săriți, stați ușor, citiți mai departe.

Ultimul deceniu m-a dat ocazia să citesc din belșug paginile și subsolurile paginilor ziarelor românești on-line. Majoritatea zdrobitoare a comentariilor masochiste, inchizitorii, descurajante, vulgare, cu majuscule și semne de exclamare au venit și vin (dacă a mai observat careva, să ridice mâna aici) din Canada. Sunt câțiva aici, după scris par a fi cu tâmplele albe, nu mulți dar viguroși, care vociferează, în românește, prin subsolurile publicațiilor. Tot mai serios gândesc că aici avem de-a face cu un pluton de deraiați mental, instruiți prin facultăți și cu doctorate mulți dintre ei care, din nu se știe ce motive, îmbracă mantii de Ronini (personaje legendare japoneze, luptători cărora le-a fost suprimat maestrul- n.a.) și se declară, fără drept de apel, deținătorii adevărurilor fundamentale despre tot și toate.

În paranoia lor, aceștia decretează (și sunt destui, vreo câțiva am întălnit și eu prin scrierile mele, ici și colo). Combătuți sau nu, tot ei escaladează, suprimă visceral orice interlocutor, vulgar e puțin spus, animalic chiar, dezlănțuindu-se în inimaginabile tirade verbale, dublate de trimiteri la alte link-uri ori documente, până reduc și musca la tăcere. Psihiatrii, cu siguranță, dacă ar arunca o privire, ar observa pattern-ul deviant al roninilor canadieni deținători ai bulgărelui de aur al adevărului. Dar cine are timp de clevetitorii de subsol de pagină, ar veni, retoric și natural, răspunsul.

Mai nou, neluați la întrebări fiind, câțiva și-au permis să calce în teritoriul literar românesc, întâi cu o părere, apoi cu o sugestie pentru ca în final să se dezlănțuie în ironii, catalogări, discreditări, tot ceea ce mințile lor înfierbântate de angoasele insucceselor personale, adunate în timp, au putut să emită la acel moment.

Asemenea intervenție a unui canadian-român (din plutonul agitaților perfecționiști  și cu școli înalte despre care spuneam, de loc  de prin Quebec și Ontario) a aterizat, zilele trecute, pe blogul scriitoarei Petronela Rotaru (http://acestblogdenervi.ro/comments-disabled-theyll-sometimes-stay/). Astfel, Petronela s-a trezit pusă la punct pentru uzul și elasticizarea limbii române, cu recomandarea să înceteze în a stălci exprimarea de DEX din bibliotecă, de către un diasoprean româno-canadian. Român-canadian care, conform celor spuse de el, lucrează deja într-o echipă cu alți corifei asemenea-i, la studierea și menționarea erorilor gramaticale și lingvistice de prin bloguri, care dom’ le tre’ să se termine cu artificiile verbale c-ajunge limba română o varză.

Îndrăznesc să gândesc că o astfel de echipă de elită n-ar lăsa pe-alături nici ideatica în sine, terenul de judo și sepuku al oricărui comentator de subsol virtual, în fond.

Petronela Rotar, zic eu pentru că o citesc curent, are dreptul , curajul, căderea și putința de a face ce vrea și cum vrea cu limba română care s-arcuiește între degetele ei ca o pisică, în cărțile ei, pe blogul ei, în orice condiții. A-i spune Petronelei  de ce și cum scrie, când se știe de când lumea și pământul că sufletul unui scriitor e mai sensibil ca aripa unei păsări colibri, a fost iată, o ieșire dintre mantinelele românești canadiene ale trollilor de forumuri –un vorbitor către neant și un pas mai aproape de locul unde limba română dospește, și anume de vatra ei. A comenta limba română acasă la ea, tu, un neica nimeni român-canadian, de-ajungi să aduci o scriitoare la exasperare cu comentariile tale este, delicat zis, un abuz.

Șansa face ca acești întunecați să știe să se ascundă cu viclenie sub straie virtuale diferite și sunt greu, dacă nu imposibil de identificat. Din păcate, Petronela, avem în Canada câteva dintre cele mai nemulțumite elemente pe care neamul a putut să le dea prinos societății,  în ultima jumătate și ceva de secol. Iar la umbra anonimatului, cu degetul arătător ridicat didactic ei nu se vor opri în a încerca să așeze lucrurile după chipul, asemuirea și orânduirea minților lor, până nu vor închide ochii.

Ei sunt, cu rușine o spun, guralivii isterici din subsolurile paginilor ziarelor on-line, ale blogurilor, iată, mai nou. Motivația lor e simplă: ei sunt viețașii imigrației canadiene, sortiți să piară aici contra putinței lor, rușinați fiind să recunoască faptul că, oriunde ar fi fost, în România sau aiurea, ar fi eșuat așișderea.

Eu îmi cer scuze pentru nebunii zgomotoși și guralivi româno-canadieni, cărora izolarea le-a scos demonii prin firele de păr alb și care ți-au pricinuit atât necaz. Fiindcă aici nu vorbim de prostie, aici vorbim de valuri de rea-intenție, ceea ce e cu totul altceva.