Nemuritorii

Ma aflu in Romania de cinci zile si incerc sa deslusesc de unde le vine acestor oameni convingerea nemuririi. Oamenii vorbesc despre trecut, cel mai adesea, cateodata se refera la prezent si, arar, foarte rar chiar, la viitor.

Viitorul este ceva ce ei il descopera cu fiecare zi devenita prezent, c-o buimaceala dezarmanta. Inlantuiti de natura si pamantul atat de viu, ei pur si simplu pierd notiunea ciclurilor vietii si se cred nemuritori.
Ei nu vorbesc despre planuri de inmormantare, mostenire, impartire a bunurilor din superstitie.
Moartea in sine este trecuta la capitolul subiecte interzise. Oamenii aflati la apusul vietii au doar cateva planuri vagi de incheiere a simfoniei traiului si in general schimba vorba.
Nu sunt pregatiti pentru moarte, nu admit moartea.

Cred ca asta a ajutat si la continuitatea semintziei peste veacuri, tenacitatea cu care acesti oameni isi apara trecutul, fac un spritz de vara din prezent si ignora viitorul.

Planificarea este o notiune vecina cu ghicitul ori vrajitoria. Probabil stresati de cincinalele lui Ceausescu, cand le vorbesti despre planificare, ei dau un pas inapoi.
In Romania cu greu deslusesc notiunile de Maine si Poimaine.
Este totul Azi, Acum, intr-o euforie ca dinaintea marelui potop, a unui tsunami inevitabil.
Dupa verva cu care se consuma viata intre Ieri si Azi, inteleg ca n-a mai ramas energie si pentru Maine. Asta ii deosebeste de semintziile din vest.

Asta le-a permis ca, prin veacuri, dandu-si mana cu mana, sa treaca barierele timpului si sa astearna continuitatea intr-o insiruire de buimace zile de Azi.

Paradoxalul sentiment colectiv al tineretii nemuritoare, dispretul fatis si nerabdarea de-a lua locul celor in varsta ori respectul de fatada, toate astea ma duc automat cu mintea catre vremurile primordiale, cele care cereau brate tinere, mintzi agile, trupuri voinice, gata in orice moment.
Gata, pentru ce?

Pentru romani, asa cum vad eu, viata goneste nebun prin vene doar la varstele fragede. Dupa care, ca sa-si reimprospateze doza de adrenalina, Viata preia cea mai frageda generatie in primire si o consuma ca pe un foc de vreascuri uscate.

De ce i-o fi fost teama acestui popor, in vremuri, asa, de are nevoie infrigurata doar de sange tanar? Ce  intamplari din vechime au ramas atat de intiparite in memoria colectiva, incat acesti oameni sa refuze, in bloc, maturitatea si batranetea si sa le trateze ca pe balast, ma intreb.
Ceva a fost.
O spaima mare, uriasa, ca de un cataclism, le bantuie romanilor somnul cel mai profund.