Păsările mari nu cântă*

A cincea dimensiune a României este banul. Într-o aritmetică ce mie îmi scapă, cu câștigurile limitate, românii reușesc, ei știu cum, să se chivernisească, într-o piață care trece cu vederea puterea de cumpărare locală.

Piața (și aici mă refer la suita de supermarket-uri, bine asezonată în reședințele de județ) aliniază produsele și prețurile cu cele similare din Occident. Vitrinele, cu mult mai spectaculoase decât cele din Canada, îți iau ochii, pur și simplu. Intimidează, sunt atât de rafinat alcătuite.
 Calitatea bună, lucrurile de toate felurile, de foarte mult bun gust îți amintesc de eforturile făcute în ultimii 25 de ani de către acești oameni pentru ca rezultatele să se vadă, iată, cu ochiul liber.
 În jur este frumos, este curat, este inimaginabil de viu, este civilizat.
  Cine își mai imaginează că România înseamnă doar aurolaci, câini, copii bătuți ori drumuri desfundate ar avea o surpriză plăcută, odată ajuns aici.
 
 Îmi amintesc că,  în ultimele minute înainte de aterizare, vedeam împrejurimile Bucureștiului, din avion, într-un semi-întuneric suspect. În clipele imediat următoare am realizat însă că abundența vegetației astupă, pur și simplu, luminile străzilor, caselor, stațiilor de benzină, ale magazinelor.
 Copacii sunt mai înalți decât stâlpii de iluminat, probabil nici edilii nu s-au așteptat la asaltul atât de aprins al verdelui asupra marilor orașe.

Cumva ferit de ochii străzii, pulsează filonul traiului normal. Există locuri de unde, dacă ești în controlul finanțelor tale, poți cumpăra cele necesare în prețuri rezonabile. Piețele, în special.
 Acolo, pentru o legătură de ridichi și două salate, ca vrăbiile, banii mici ciripesc, trecuți dintr-o mână într-alta. Schimbul acela, de o secundă doar, prelungește, continuă relația de sânge pe care toți acești oameni o au între ei.
 
 Bancnotele mici își continuă zborul de vrăbii și ciripesc, pur și simplu, când îți cumperi un covrig cald cu susan. Aduce zâmbete și vorbe amabile între oameni niciodată cunoscuți.

 Două Dacii Logan au oprit, pe sensuri opuse, una în dreptul celeilalte pentru că șoferii să coboare geamurile și să schimbe două vorbe. A durat totul câteva secunde, a fost gălăgioasă că un cârd de grauri.
 
 E fascinantă această forfotă pentru cele trebuincioase traiului, forfotă voită, cerută, obositoare mie și atât de cristalină sub soarele deja fierbinte al lui mai.
 
 În față mea, pe stradă, un Porshe Cayenne de dimensiuni nord-americane îmi trimite un strop din cealaltă lume, cea a selectatilor vieții. Geamurile sunt lăsate jos, dinlăuntru-liniște.
 Chipuri grave, îndurerate chiar. Doamne ferește, zic.

Realizez că păsările mari nu cântă. Niciodată.
 
 
 *- este titlul cărții publicate în 1976, la editură Militară și semnată de Banu Rădulescu