Un Altfel De Români (2)- Am Fost Șaisprezece

Toți prietenii ce apar în fotografiile de mai jos au mai mult de 10 ani de când au sosit în Canada.
Unii, chiar 20.
Și, în ecuația ce definește viața noastră aici, în zona Toronto, un lucru am reușit împreună să-l construim, și anume socializarea periodică, sănătoasă și vivace.

Astăzi, 6 septembrie, am petrecut împreună aproape zece ore.

Anca, Nelu, Mariana, Daciana, Paul, Mircea, Iuliana, Dorin, Mihaela, Dorina, Marius, Gabriela , Sorin, Radu, Dragoș și cu mine. Am fost șaisprezece, cum ziceam.

Cum petrec șaisprezece oameni vreme de atâtea ore: vorbind, schimbând idei, știri, gânduri, planuri, poante cât cuprinde, succese, schimbări în viitorul apropiat, doctori de familie (am înțeles că reputatul Manicatide din GTA iese la pensie iar de găsit doctor de familie român, într-o zonă accesibilă, nu e un lucru ușor. De ce doctor român?




Pentru că unii sunt mai confortabili să vorbească cu doctorii români, de aceea. Este o chestiune strict personală și de confort, not questionable. În fapt, merită încercați și doctorii tineri, cei care și-au deschis cabinete de curând, primesc pacienți, sunt aproape de casă și care știu să dea un google cum trebuie, să nu bâjbâi singur după diagnostic ori să ți se prescrie ampicilină în loc de cefalosporine, my two cents. Doctorii de familie români sunt fully booked, în genere), călătorii apropiate (Daciana și Mircea pleacă-n Cuba în octombrie iar Sorin va pleca peste o săptămână in Malaezia, pentru trei săptămâni, în training cu colegii din Penang), școli (Dragoș începe colegiul luni), joburi (Radu tocmai a luat un job cu ținută business obligatorie și de care pare mulțumit, Dorina a primit oferă de lucru în Statele Unite), schimburi de locuințe (Iuliana se mută în curând), alte chestii (eu apar într-o carte publicată în România grație consecvenței prietenei Corina Ozon, iar săptămâna viitoare particip la prima photo session profesională din viața mea.O să vă pun poze).

Ce-am mai vorbit? Germania, refugiații sau ce-or fi ei, eu le-aș zice, timid, invadatori cu acte-n regulă dar nu vreau să-mi urc cititorii în cap. Am vorbit mașini și, nu în ultimul rând, am vorbit România.

Mulți dintre cei de față au fost în vara asta în România iar impresiile de vacanță, v-o spun sincer, au fost de-a dreptul elogioase: curat, frumos, bun la preț, clima bună, viața socială bogată în România.

Mai mult, pentru prima oară am vorbit deschis despre cât costă un apartament, acolo sau acolo, cum e mai bine să cumperi, de la plan sau construit gata și unde anume.

Am vorbit, iar și iar, despre migrația masivă spre țările-motoare ale Uniunii Europene.
Am gândit scenariile și le-am întors pe toate părțile, pân-am ajuns unanim la concluzia că undeva, acolo, sus, cineva știe mult mai multe decât noi.

Așa încît ne-am văzut de grătarele noastre cele de toate weekend-urile, cu muștar și chiflă, s-au golit berile pe bandă, afară fiind și foarte, foarte cald iar cine a condus a stat cu apa minerală aproape.

A fost una dintre puținele dăți când n-am vorbit despre copii. Cum copiii sunt mari, normal, unii au lipsit de la apel.

La fel, n-am vorbit despre ce face Canada, în general.
Nici politică și nici economie.

Nu pentru că n-am vrea să știm despre Canada ci pentru că țara asta funcționează la o asemenea complexitate și precizie încât, oricât ai avea impresia că știi despre ea, ca și imigrant ești descoperit, n-ai cum să cunoști mecanismele fine.

Așa încât am preferat să vorbim Costa Rica, Florida și alte destinații care, pe noul continent se ocupă să ne adune la vârsta de aur și să ne dea de joacă.

S-a jucat badminton,
S-a jucat fotbal.
Am făcut poze multe.
S-au încercat perele din curte care, iaca, dau să se coacă, în sfârșit.

Am vorbit deschis despre repatrieri.
Când, cum, în ce condiții am putea s-o facem.

După cât de mare este interesul în discuțiile despre acest subiect și emoția idei în sine, ceva îmi spune că tema va reveni la întâlnirile ulterioare.

De ce ne adunăm în maratoane de-acest fel? Simplu, ca să ne încărcăm cu energii pozitive.
Să preluăm starea de bine de care avem nevoie pentru a intra senini în anotimpul următor.

Ca să avem ce ne povesti unii altora, la pensie.
Ca s-avem amintiri, să avem de ce râde și glumi când va fi s-avem timp de taifas.
Ca să ne-ajutăm când este nevoie.

În echipa aproape completă din seara asta ne vom revedea la finele lunii, acasă la Iuliana, să o ajutăm la împachetat.

Sincer, mi s-a pus nodul în gât de emoție când am văzut cum, în preț de minute, semnasem, fără a ni se fi cerut, prezența la Iuliana pentru ziua mutării.

Da, va fi fun, vom muta cutii cu cafeaua Tim Hortons pe-aproape, vom râde dar, mai presus de toate, suntem acolo când e nevoie. Absolut impresionant.
Am rămas pe gânduri: facem lucruri minunate împreună.

Da, am fost șaisprezece, cu toții altfel de români.
Și, preț de aproape zece ore am driblat gândurile bune și am pasat planeta de la unul la altul.
Ne-a ieșit, zic eu.

Bonus: râdem, glumim, ne maimuțărim. Aici, subsemnata, blondă ca grâul, cu perucă de Halloween. 
De ce? 
Pur și simplu toată viața am vrut să fi fost blondă. 
Am bifat-o și p-asta. Rezolvată!