La Noi A Început. La Voi?

Laconice, vorbele de mai sus au fost distribuite de către Regionala CFR Timișoara către toate Regionalele CFR din țară, la 16 decembrie 1989. Atât, fără alte detalii. Textul a plecat pe telex, un sistem intern pentru comunicarea în timp real, la acea vreme. Tatăl meu a venit în seara aceea, acasă, contrariat și țin minte că repeta, încercând să își explice ce-o fi însemnând exact La noi a început. La voi?

Noi, copiii, frații, surorile, verișorii, nepoții voștri de sânge (din nou, diaspora adică) am plecat, este un fapt consumat, am avut noi motivele noastre, mai mult sau mai puțin întemeiate. Mulți dintre noi s-au întors în România, din cele patru zări către care, cu ani în urmă, se aventurau plini de speranțe.

Am schimbat locul și am luat-o de la zero cu racordarea la societate, cu serviciul, cu prietenii. Prietenii ne-au devenit ca și rude, ne ținem aproape. Copiii noștri, care veniți de foarte mici cu noi, care născuți aici, au o vagă idee despre perenitate și opresc, instinctiv, ideea de familie, la părinți. Ei atât cunosc din familie. Sunt confuzi când vorbesc despre bunici și verișori, întrucât nu îi au aproape. 

Vor mai trece șaizeci de ani, două generații în fapt, până ce familiile noastre să prindă rădăcini pe unde ne-am făcut cuiburile. Noi n-o să mai apucăm vremurile alea dar știm că, în felul nostru, împlinindu-ne speranțele, am făcut ce am crezut noi de cuviință că este bine. Am venit către Canada.

Nu avem fițe. Nu căutăm să obținem ascendent asupra nimănui dintr-o altă țară, cu atât mai puțin asupra celor rămași acasă. Nu suntem competitivi între noi (ambițiile de newcommeri sunt scânteile de energie care ne ajută să ne plasăm pe orbită, și nu este competiție) și cu atât mai puțin cu alții, de prin alte părți.

Noi am plecat ca să trăim și atât. Nu să devenim vârfuri în astronomie, inginerie genetică, politică ori afaceri pe Bay Street să aibă țara mamă cu ce se mândri. Nu cred c-am avut asta în cap. De aseta n-au decât să se ocupe copiii noștri, dacă vor dori s-o facă.

Noi am venit să trăim normalul canadian. Nu judecăm pe nimeni, ba dimpotrivă, acordăm excesive, anormale circumstanțe tuturor, fiindcă așa ne-a învățat obiceiul locului: să fim cei mai politicoși oameni de pe planetă. Ne place asta, este liniștitor, este seren, ne face viața și mai ușoară.

Noi în Canada nu avem probleme. Avem task-uri, avem sarcini de îndeplinit, dar nu probleme. Foarte rar avem surprize, cel mult surprize date de vremea capricioasă și friguroasă. Problemele sunt în propriile familii (destul de numeroase, explicabile și datorită izolării de societatea-mamă).

Noi nu facem rost de nimic. Nu ne descurcăm, în nicio circumstanță. Noi arareori cunoaștem oameni influenți și oricum ei nu ne folosesc ca să accedem, ici și colo, ci le căutăm preajma cu curiozitatea copiilor care îl văd pe Moș Crăciun.

Banii noștri au valoarea banilor ceaușescu, în mare parte, când vorbim despre lucrurile de consum. Un salariu net de $5,000 pe lună pentru o persoană, de exemplu, înseamnă un trai bun. Dar confortabil poți trăi și cu $2,000/persoană, dacă ești atent la cheltuieli. 

In supermarket la noi, de exemplu, dai cu tunul și nu deosebești un milionar de un muncitor la bandă: poartă aceiași blugi, cam aceleași geci, telefoanele lor arată la fel. Nici mașinile din parcare nu sunt ostentative. Diferența de venit este clară doar atunci când pronunți codul poștal. El spune totul despre venituri și proprietățile imobiliare, da, ele sunt cele care ne diferențiază.

Doamne, și câte v-aș mai spune despre Canada mea ontariotă pe care o cunosc, zic eu, destul de bine. Mă gândesc că poate vreți să știți despre noi și nu ne mai priviți ca pe klingonieni.

O mică reținere am: mi s-a șoptit că, după tăvălugul recent de caracterizări apărute într-unul dintre cele mai consecvente ziare românești,  saga contra diasporei va continua. 

Va fi în aceeași gamă, cu tir unidirecțional și vorbe care să lovească diaspora la rinichi, spre weekend. 

Că motivul pentru care seria de considerații, prin bască, la adresa diasporei continuă, mi-a fost și el șoptit: să descurajeze emigrarea masivă a tinerilor din România de azi, denigrând traiul celor ce trăiesc afară.

Scopul,  în esență, este nobil. Mijloacele- discutabile, cu recompensă imediată.

Sunt, recunosc, un pic mâhnită. Suntem în secolul XXI, globalizarea și libera circulație nu sunt povești și, așa cum cei circa 250,000 de români canadieni și-au înfipt steagurile proprietăților în toate provinciile Canadei, la fel se va întâmpla și în România: vor veni alții să ia locul românilor plecați. Se aplică principiul vaselor comunicante, acesta este noul Normal.

Noi nu le spunem copiilor voștri să plece, așa cum nu spunem nimănui să plece din țara lui, fiindcă șocul emigrării este mare și marchează pe oricine. Spunem că 10% din populația lumii are deja statut de imigrant în altă țară. Acesta este noul Normal.

În esență, ar fi cam așa: dacă ne solidarizăm, avem numai de câștigat. Diaspora a dat semnalul de prietenie, la alegerile din noiembrie trecut, cănd ne-au tremurat sufletele și când v-am fost mai alături ca niciodată. Am făcut cum am simțit noi că e bine.

La noi a început. La voi?