Aș fi preferat să
scriu despre mărțișoare, dar mă trage colegul Mihnea de mânecă, publicând în Evenimentul Zilei un
episod nou din Aventura Diasporei povestită împreună cu deja vestitul Gabriel psihiatrul. Diaspora este văzută, de această dată, doar printr-o sacoșă cu sifoane, ceea ce anunță un weekend mai vesel. Un pas înainte, iaca.
(Urmează un text lung. Trageți cafeaua aproape și citiți, vă rog eu mult, textul din link-ul de mai sus, ca să înțelegeți ce urmează )
Rămâne, și în
acest episod, pe tapet, credința în motivația 100% economică a autoexilatului în Occident . Bruiajul fiind
prea mare, ca-n poker zic Pas, sar mâna asta și îmi manifest simpatia sinceră pentru Gabriel psihiatrul,
cel care pare-se că s-a speriat rău de tot în anii lui de școală canadieni. Sorry
for you man, too late to fix it.
Cu atenția virată,
din condei, către minoritatea brunetă și de poveste a neamului, în Episodul al
Doilea autorii sar sprințari gardul și se-așează de aceeași parte cu opoziția
lor, încurajând arătatul cu degetul către dușmanul comun: țiganii, romii, sau cum
le mai spune acum, care fac neamul de râs prin țări străine, etc,etc.
Poate spun vorbe
tari, dar mi le asum: aproape toți avem părul negru, ochii căprui, am fredonat Se
Mărită Mona Mea, sau Magdalena-Magdalena, încă de acum 30 de ani. Să nu zicem
că nu. Mai toți am dat șpagă, am făcut trafic- mare sau mic- de influență, am făcut rost, am dezvoltat agresiunea fizică
și pe cea verbală, am cultivat dușmănia. Cuvântul dușman ,însuși, înseamnă același lucru în hindi.
Rajasthan și
Punjab sunt locurile de origine al neamurilor brunețele și mi-a fost dat să le
cunosc indeaproape, în 1994 când, împreună cu personajul de renume Împăratul
Iulian de la Sibiu și câțiva curteni, am purces în Rajasthan, India, la găsirea rădăcinilor
neamului țigănesc.
A fos o
experiență fascinantă, i-am văzut pe români comunicând cu localnicii,
îmbrățișându-se și plângând. O mie de ani distanță în timp și fluvii de
plânsete și de dor au fost în îmbrățișările acelea.
Erau de același
sânge, foloseau aceleași cuvintele primare de vocabular: numeralele, relațiile
de familie, nașterea-nunta-moartea, blestemele, animalele de pe lângă casă,
toate s-au transmis, intacte, prin migrații și secole, până astăzi. Toate se pronunță
identic, în hindi și în țigănește.
Nu le iau
apărarea minoritarilor dansatori din buric, nici nu îi condamn. Ei așa sunt. Au
ajuns, în migrațiile lor forțate, în locuri de o cu totul altă cultură decât a
lor. De spaima pierderii identității, și-au încleștat viețile în jurul
tradițiilor. Memoria lor pierde , însă, vizibil, din vigoare, cu fiecare
generație, iar acum se întâmplă schimbarea pe parcursul unei singure generații.
Deh, planeta se învârte foarte repede, globalizarea este aici.
Sunt enorm de
multe de spus despre relațiile interumane din România, fiidcă acolo este buba,
nu minoritarii din Occident. Populațiile de început ale actualei Românii,
venetici aventurieri, dezorientați de
sânge dacic, ori cei rămași în urmă după pustiirile migratoare n-aveau de unde
și cum să dezvolte principiile înălțătoare ale toleranței.
Astfel, urmașii
de slavi, tătari, turci, celți și ce-om mai fi noi în amestecătura noastră, au
făcut front comun, la vremea respectivă,
în primul rând împotriva culorii pielii. Era trendul european de respingere a oricui
nu avea pielea albă. Scrie în cărți că așa a fost. Clash-ul cultural s-a
adâncit până la paroxism și ar fi rămas între granițele naționale, cam ca o
bătaie de apartament, dacă n-ar fi venit Uniunea Europeană să deschidă ușile și
ferestrele României.
Astăzi, ca să
ținem textul mai din scurt, că e vineri,
o soluție ar fi să facă și România ce-au făcut alte neamuri care au avut
aceleași teme de lucru: să impună Toleranța prin lege. Și să aplice legea. De frică
măcar, populația majoritară se va opri din a-i ponegri pe minoritari. Drept
răspuns, fără să li se vâre bâțul prin gard, istoric s-a demonstrat că și
minoritarii se vor mai liniști. Schimbarea către bine durează o generație, 30
de ani adică. Ce sunt 30 de ani la scara istoriei?
Minoritarii
României rămân câinii cu lanțul scurt
din fundul grădinii. Și, oricât vom da televizorul mai tare, nu vom putea
astupa nevoia strigată, la identitate și respect, a acestor oameni. Repararea și
recuperarea copiilor lor, întru satisfacerea normelor de civilizație europene
începe cu populația majoritară. Acolo începe educația: acasă, la școală, la
alimentară, la scara blocului.
Colegii mei de
facultate, apoi prin stagiaturi, țin minte că ascultau manele cu Azur. Să fi
fost curiozitatea sau sângele amestecat? Inclin să cred că, ghici.
Da, finalul
materialului semnat de Mihnea și Gabriel psihiatrul sună corect, etic,
echitabil și chiar înțelept. Poate cuvintele sunt mai dure dar, deh, vorbim de
presa unei țări vulcanice, în felul ei, deci este ok în context.
Minoritarii
bruneți români de prin Europa nu sunt nici pe departe atât de toxici cum sunt
ei percepuți în țară. Nu cumva însăși teama asta de a ne face de râs, de a nu
fi, cumva, judecați după apucăturile acestor minoritari și a ni se strica firma,
vine tot de la firișoarele de sânge țigănesc amestecat în venele noastre, din
gena care ne cere, de veacuri, să scuturăm o stigmă?
Mă găndesc și eu,
așa. Asta, în loc să scriu despre mărțișoare, așa cum aș fi avut chef :)
(foto: Libertatea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu