Şi Rochiile De Prinţesă Au Buzunare

Păpuşile mele au fost întotdeauna potrivit de înalte, potrivit de curate, potrivit de iubite şi potrivit de bine îmbrăcate. Au semănat între ele că surorile iar eu le-am vorbit egal şi octotitor, fiecăreia.

N-am avut păpuşi frumoase, am avut păpuşi trainice, cu ochii terni şi rochiţe imposibile pe care le-am cârpit cum m-am priceput. Am învăţat să cos la maşină pe la şase ani, la maşina Singer a bunicilor de la Ianca. Acolo mi-au ieşit din mâini rochii de prinţese, de zâne, de crăiese, de călătorie, de somn şi de joacă.

Eram foarte serioasă când croiam rochiile păpuşilor: aşa, cu răscroială la mânecă, cu cordon frumos potrivit în talie, cu guler asortat, adesea din dantelă şi neapărat cu buzunare.

Şi rochiile de prinţesă aveau buzunare. Iar păpuşile mele aşteptau cuminţi şi răbdătoare să termin veşmintele, să le probez, să le gătesc.

Cu păpuşile Petruţa, cele din gumă înalte la vreo 12-13 cm  aveam mari bătăi de cap. Mâinile ieşeau din articulaţii şi se pierdeau, veşnic se pierdeau. Nu o dată a trebuit să le pun câte un creion mai bont în loc de mâini, de-arătau săracele că sperietorile de ciori. În compensaţie le găteam în lame-uri şi voaluri, de aproape nu observai că-s betege.

Le aşezam în careu, că la şcoală şi făceam lecţii cu ele. Le predam cam ce învăţam şi eu la citire, matematică, geografie sau biologie. După care le ascultam şi le dădeam note. Cum toate purtau nume, nu era greu de aflat performanţele şcolare ale păpuşilor mele, catalogul ţinut cu sfinţenie mărturisea totul.

Seară, invariabil mergeau cu toate la culcare. Uneori aveam pătuţuri, alteori, nu. Cele mai bune pătuţuri de păpuşi erau făcute din cutii goale de bomboane cu ciocolată. Acolo aveau cearşafuri, perne şi plăpumioare dublate cu atlas, să le ţie cald.

Păpuşile mele erau tare bune prietene între ele, erau mereu laolaltă, în cutia de jucării de sub masă din camera mea.

Probabil la asta am contribuit şi eu ca mămică întrucât m-am ocupat să le ţin împreună în cele mult prea desele călătorii în jurul lumii, începute în camera mea şi terminate acolo unde şi fantezia obosea să mai facă un pas înainte. Călătoriile şi expediţiile îl aveau că aliat de nădejde pe fratele meu mai mic, Cătălin care era în general mecanic de locomotivă, şofer de autobuz, astronaut, căpitan de vas, după cum era cursul poveştii.

Şi ce puţin ne trebuia să construim poveştile! Câteva scaunele răsturnate închipuiau vagoanele, pernele făceau nişte dealuri straşnice, cuverturile ţineau loc de pereţi iar cărţile aşezate cu cotoarele în sus, aliniate erau satele pe lângă care treceam.

Aprindeam lumina şi cele trei becuri ale lustrei făceau vară, instantaneu, indiferent de anotimp.
Când era cald, şi era multă vreme cald acasă, din câte ţin minte, mutam cortul, preşurile, păpuşile şi intreagă gospodărie, împreună cu alte fetiţe, pe iarba dintre blocuri.

Acolo alte şi alte lucruri se petreceau: o dată mi-a murit o păpuşă şi a trebuit s-o îngropăm (ceea ce am şi făcut şi, normal, am uitat unde am îngropat-o. Păpuşa este şi acum undeva sub iarba imaşului din faţa blocului, dacă o mai fi), altă dată am măritat păpuşa mea cu o păpuşă- băiat a unei prietene, un alt copil a fost preot şi le-a zis Înger-Îngeraşul Meu c-atâta ştia şi marea dilema a apărut la sfârşitul petrecerii de nuntă (cu ceva mâncare adusă din casă, corcoduşe din grădini de la vecini şi mierea ursului, bobiţele de salcie care sterpezesc dinţii) fiindcă am rămas amândouă nedumerite: la cine avea să locuiască perechea cea nouă? Aşa că le-am despărţit. Mare păcat.

Păpuşile mele au fost cu mine până pe la 14 ani când, cumva contrariată de joaca mea atât de dedicată, maică-mea a făcut curăţenie generală şi mi le-a strâns. Nici acum nu ştiu unde le-a dus.

Târziu de tot mi-am cumpărat o păpuşă cu pălărioară şi costum tradiţional de englezoaică, din Canada.
Mi-era dor de o păpuşă. N-a mai fost la fel, ci aproape.