Ei sunt creativi până la plăsele.
Le țâșnește vorba-ntoarsă, ca mustul, toamna.
Insomniaci, cu sau fără perfuzia de cafea, amețiți de
parfumul reginei nopții, beți de cerul lor rotund, vii sub sprincenele lor
împreunate, analfabeții planificării de orice fel, frumoșii și năucii visători
pe străzile cu case coșcovite (întru acceptul milenar că și casele lor au
suflete, așadar și ele îmbătrânesc), prinți, unii în ochii altora, invariabil exaltați
în fața frumosului ori al adevărului, cu-de-la-sine intitulați păstrătorii
Ceva-ului din povești.
Ei contabilizează conștiincioși crack-urile cojii de
pâine coaptă-n vatra cuptorului din curte, prin lentilele ochelarilor de aproape. Le pipăie și dau din cap
nemulțumiți, nicio pâine de azi nu le-ntrece-n gust pâinea de ieri, deși pentru
mâine pregătesc o mămăligă.
Entuziaști la suta de vorbe, dependenți de câte un telefon
așteptat de la cineva important, ei întrețes rețeaua de promisiuni reciproce,
rar îndeplinite, cu același și același avânt, zi de zi. Memoria colectivă este
scurtă, dar intensă. Ei nu privesc în jur când traversează intersecțiile de nimicuri. La ei poate să nu ajungă un text message sau un email, ca nicăieri în lume. Ei spun așa și ei se cred, unii pe alții, spunând asta și sporind hora minciunicilor.
Bogăția, când este, li se lipește de piele, le intră în
vene, le schimbă privirea și gesturile. Sărăcia materială nu-i doare, ba
dimpotrivă, contrabalansează înțelept explozia de talent și imaginație.
Înalță palate și catedrale, vrând parcă să răscumpere timpul
pierdut de nisipirea palatelor și catedralelor lor imemoriale.
Ei, adesea, nu văd, ci doar simt. Ei, adesea nu tac, ci sporesc, cu sporovăiala, energia locului. Pământul sub ei se frământă. Alianțele umane tremură subtil în acele seismografelor. Ei pot spune una și
crede alta, dar niciodată nu se vor da înapoi de la a ajuta.
Și asta este în ființa lor: la greu, sunt săritori peste măsură. Ei pun
ceasul după ceasurile lor biologice iar punctualitatea le rămâne un slab adversar.
Muzica îi poartă, visele îi poartă, ei trăiesc așișderea, în anul 5,000 ori 5,000 BC. Roua de pe petunii în zori funcționează ca muzica și luminile dintr-un cazinou, le ascunde ceasurile, le inoculează imortalitatea, le așterne diamante sub tălpi.
Ei vor totul și
nimic. Ei vor dreptatea la televizor, nu și în viețile familiilor lor.
Arhaici și avangardiști, semănând între ei, frumoși,
visători, artiști baleind între extreme, ei sunt oamenii mei.
Eu sunt româncă și sunt dintre ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu