Cu Ce Foc Te-Am Mai Iubit, Cenușăreaso....

Aș fi preferat să scriu despre mărțișoare, dar mă trage colegul Mihnea de mânecă, publicând în Evenimentul Zilei un episod nou din Aventura Diasporei povestită împreună cu deja vestitul Gabriel psihiatrul. Diaspora este văzută, de această dată, doar printr-o sacoșă cu sifoane, ceea ce anunță un weekend mai vesel. Un pas înainte, iaca.

 http://www.evz.ro/cum-a-devenit-diaspora-o-tiganie-la-propriu-si-la-figurat.html

(Urmează un text lung. Trageți cafeaua aproape și citiți, vă rog eu mult, textul din link-ul de mai sus, ca să înțelegeți ce urmează )

Rămâne, și în acest episod, pe tapet, credința în motivația 100% economică a autoexilatului în Occident . Bruiajul fiind prea mare, ca-n poker zic Pas, sar mâna asta și îmi manifest simpatia sinceră pentru Gabriel psihiatrul, cel care pare-se că s-a speriat rău de tot în anii lui de școală canadieni. Sorry for you man, too late to fix it.

Cu atenția virată, din condei, către minoritatea brunetă și de poveste a neamului, în Episodul al Doilea autorii sar sprințari gardul și se-așează de aceeași parte cu opoziția lor, încurajând arătatul cu degetul către dușmanul comun: țiganii, romii, sau cum le mai spune acum, care fac neamul de râs prin țări străine, etc,etc.

Poate spun vorbe tari, dar mi le asum: aproape toți avem părul negru, ochii căprui, am fredonat Se Mărită Mona Mea, sau Magdalena-Magdalena, încă de acum 30 de ani. Să nu zicem că nu. Mai toți am dat șpagă, am făcut trafic- mare sau mic- de influență, am făcut rost, am dezvoltat agresiunea fizică și pe cea verbală, am cultivat dușmănia. Cuvântul dușman ,însuși, înseamnă același lucru în hindi.

Rajasthan și Punjab sunt locurile de origine al neamurilor brunețele și mi-a fost dat să le cunosc indeaproape, în 1994 când, împreună cu personajul de renume Împăratul Iulian de la Sibiu și câțiva curteni, am purces în Rajasthan, India, la găsirea rădăcinilor neamului țigănesc.

A fos o experiență fascinantă, i-am văzut pe români comunicând cu localnicii, îmbrățișându-se și plângând. O mie de ani distanță în timp și fluvii de plânsete și de dor au fost în îmbrățișările acelea.

Erau de același sânge, foloseau aceleași cuvintele primare de vocabular: numeralele, relațiile de familie, nașterea-nunta-moartea, blestemele, animalele de pe lângă casă, toate s-au transmis, intacte, prin migrații și secole, până astăzi. Toate se pronunță identic, în hindi și în țigănește.

Nu le iau apărarea minoritarilor dansatori din buric, nici nu îi condamn. Ei așa sunt. Au ajuns, în migrațiile lor forțate, în locuri de o cu totul altă cultură decât a lor. De spaima pierderii identității, și-au încleștat viețile în jurul tradițiilor. Memoria lor pierde , însă, vizibil, din vigoare, cu fiecare generație, iar acum se întâmplă schimbarea pe parcursul unei singure generații. Deh, planeta se învârte foarte repede, globalizarea este aici. 

Sunt enorm de multe de spus despre relațiile interumane din România, fiidcă acolo este buba, nu minoritarii din Occident. Populațiile de început ale actualei Românii, venetici  aventurieri, dezorientați de sânge dacic, ori cei rămași în urmă după pustiirile migratoare n-aveau de unde și cum să dezvolte principiile înălțătoare ale toleranței.

Astfel, urmașii de slavi, tătari, turci, celți și ce-om mai fi noi în amestecătura noastră, au făcut  front comun, la vremea respectivă, în primul rând împotriva culorii pielii. Era trendul european de respingere a oricui nu avea pielea albă. Scrie în cărți că așa a fost. Clash-ul cultural s-a adâncit până la paroxism și ar fi rămas între granițele naționale, cam ca o bătaie de apartament, dacă n-ar fi venit Uniunea Europeană să deschidă ușile și ferestrele României.

Astăzi, ca să ținem textul  mai din scurt, că e vineri, o soluție ar fi să facă și România ce-au făcut alte neamuri care au avut aceleași teme de lucru: să impună Toleranța prin lege. Și să aplice legea. De frică măcar, populația majoritară se va opri din a-i ponegri pe minoritari. Drept răspuns, fără să li se vâre bâțul prin gard, istoric s-a demonstrat că și minoritarii se vor mai liniști. Schimbarea către bine durează o generație, 30 de ani adică. Ce sunt 30 de ani la scara istoriei?

Minoritarii României  rămân câinii cu lanțul scurt din fundul grădinii. Și, oricât vom da televizorul mai tare, nu vom putea astupa nevoia strigată, la identitate și respect, a acestor oameni. Repararea și recuperarea copiilor lor, întru satisfacerea normelor de civilizație europene începe cu populația majoritară. Acolo începe educația: acasă, la școală, la alimentară, la scara blocului.

Colegii mei de facultate, apoi prin stagiaturi, țin minte că ascultau manele cu Azur. Să fi fost curiozitatea sau sângele amestecat? Inclin să cred că, ghici.

Da, finalul materialului semnat de Mihnea și Gabriel psihiatrul sună corect, etic, echitabil și chiar înțelept. Poate cuvintele sunt mai dure dar, deh, vorbim de presa unei țări vulcanice, în felul ei, deci este ok în context.

Minoritarii bruneți români de prin Europa nu sunt nici pe departe atât de toxici cum sunt ei percepuți în țară. Nu cumva însăși teama asta de a ne face de râs, de a nu fi, cumva, judecați după apucăturile acestor minoritari și a ni se strica firma, vine tot de la firișoarele de sânge țigănesc amestecat în venele noastre, din gena care ne cere, de veacuri, să scuturăm o stigmă?

Mă găndesc și eu, așa. Asta, în loc să scriu despre mărțișoare, așa cum aș fi avut chef  :)

(foto: Libertatea)

La Noi A Început. La Voi?

Laconice, vorbele de mai sus au fost distribuite de către Regionala CFR Timișoara către toate Regionalele CFR din țară, la 16 decembrie 1989. Atât, fără alte detalii. Textul a plecat pe telex, un sistem intern pentru comunicarea în timp real, la acea vreme. Tatăl meu a venit în seara aceea, acasă, contrariat și țin minte că repeta, încercând să își explice ce-o fi însemnând exact La noi a început. La voi?

Noi, copiii, frații, surorile, verișorii, nepoții voștri de sânge (din nou, diaspora adică) am plecat, este un fapt consumat, am avut noi motivele noastre, mai mult sau mai puțin întemeiate. Mulți dintre noi s-au întors în România, din cele patru zări către care, cu ani în urmă, se aventurau plini de speranțe.

Am schimbat locul și am luat-o de la zero cu racordarea la societate, cu serviciul, cu prietenii. Prietenii ne-au devenit ca și rude, ne ținem aproape. Copiii noștri, care veniți de foarte mici cu noi, care născuți aici, au o vagă idee despre perenitate și opresc, instinctiv, ideea de familie, la părinți. Ei atât cunosc din familie. Sunt confuzi când vorbesc despre bunici și verișori, întrucât nu îi au aproape. 

Vor mai trece șaizeci de ani, două generații în fapt, până ce familiile noastre să prindă rădăcini pe unde ne-am făcut cuiburile. Noi n-o să mai apucăm vremurile alea dar știm că, în felul nostru, împlinindu-ne speranțele, am făcut ce am crezut noi de cuviință că este bine. Am venit către Canada.

Nu avem fițe. Nu căutăm să obținem ascendent asupra nimănui dintr-o altă țară, cu atât mai puțin asupra celor rămași acasă. Nu suntem competitivi între noi (ambițiile de newcommeri sunt scânteile de energie care ne ajută să ne plasăm pe orbită, și nu este competiție) și cu atât mai puțin cu alții, de prin alte părți.

Noi am plecat ca să trăim și atât. Nu să devenim vârfuri în astronomie, inginerie genetică, politică ori afaceri pe Bay Street să aibă țara mamă cu ce se mândri. Nu cred c-am avut asta în cap. De aseta n-au decât să se ocupe copiii noștri, dacă vor dori s-o facă.

Noi am venit să trăim normalul canadian. Nu judecăm pe nimeni, ba dimpotrivă, acordăm excesive, anormale circumstanțe tuturor, fiindcă așa ne-a învățat obiceiul locului: să fim cei mai politicoși oameni de pe planetă. Ne place asta, este liniștitor, este seren, ne face viața și mai ușoară.

Noi în Canada nu avem probleme. Avem task-uri, avem sarcini de îndeplinit, dar nu probleme. Foarte rar avem surprize, cel mult surprize date de vremea capricioasă și friguroasă. Problemele sunt în propriile familii (destul de numeroase, explicabile și datorită izolării de societatea-mamă).

Noi nu facem rost de nimic. Nu ne descurcăm, în nicio circumstanță. Noi arareori cunoaștem oameni influenți și oricum ei nu ne folosesc ca să accedem, ici și colo, ci le căutăm preajma cu curiozitatea copiilor care îl văd pe Moș Crăciun.

Banii noștri au valoarea banilor ceaușescu, în mare parte, când vorbim despre lucrurile de consum. Un salariu net de $5,000 pe lună pentru o persoană, de exemplu, înseamnă un trai bun. Dar confortabil poți trăi și cu $2,000/persoană, dacă ești atent la cheltuieli. 

In supermarket la noi, de exemplu, dai cu tunul și nu deosebești un milionar de un muncitor la bandă: poartă aceiași blugi, cam aceleași geci, telefoanele lor arată la fel. Nici mașinile din parcare nu sunt ostentative. Diferența de venit este clară doar atunci când pronunți codul poștal. El spune totul despre venituri și proprietățile imobiliare, da, ele sunt cele care ne diferențiază.

Doamne, și câte v-aș mai spune despre Canada mea ontariotă pe care o cunosc, zic eu, destul de bine. Mă gândesc că poate vreți să știți despre noi și nu ne mai priviți ca pe klingonieni.

O mică reținere am: mi s-a șoptit că, după tăvălugul recent de caracterizări apărute într-unul dintre cele mai consecvente ziare românești,  saga contra diasporei va continua. 

Va fi în aceeași gamă, cu tir unidirecțional și vorbe care să lovească diaspora la rinichi, spre weekend. 

Că motivul pentru care seria de considerații, prin bască, la adresa diasporei continuă, mi-a fost și el șoptit: să descurajeze emigrarea masivă a tinerilor din România de azi, denigrând traiul celor ce trăiesc afară.

Scopul,  în esență, este nobil. Mijloacele- discutabile, cu recompensă imediată.

Sunt, recunosc, un pic mâhnită. Suntem în secolul XXI, globalizarea și libera circulație nu sunt povești și, așa cum cei circa 250,000 de români canadieni și-au înfipt steagurile proprietăților în toate provinciile Canadei, la fel se va întâmpla și în România: vor veni alții să ia locul românilor plecați. Se aplică principiul vaselor comunicante, acesta este noul Normal.

Noi nu le spunem copiilor voștri să plece, așa cum nu spunem nimănui să plece din țara lui, fiindcă șocul emigrării este mare și marchează pe oricine. Spunem că 10% din populația lumii are deja statut de imigrant în altă țară. Acesta este noul Normal.

În esență, ar fi cam așa: dacă ne solidarizăm, avem numai de câștigat. Diaspora a dat semnalul de prietenie, la alegerile din noiembrie trecut, cănd ne-au tremurat sufletele și când v-am fost mai alături ca niciodată. Am făcut cum am simțit noi că e bine.

La noi a început. La voi? 

Și Uite-Așa A Plecat Foaia De Drum Lung la ziar! :)

Mulțumiri redactorului sef Simona Ionescu pentru publicarea materialului de pe blog, în cotidianul Evenimentul Zilei. Eu găsesc că este o necesară corecție la considerațiile oarbe și generalizatoare, la adresa diasporei.

http://www.evz.ro/reactii-dupa-articolul-o-privire-critica-asupra-diasporei-dar-nu-rautacioasa-doar-necesara.html

Magda

O privire, fix prin bască, asupra diasporei

La două zile de la publicarea nedumeritului articol: O privire Foarte Critică Asupra Diasporei. Dar Nu Răutăcioasă, Doar Necesară, în EvZ, iată și linkul care a îmbujorat diaspora:
http://www.evz.ro/o-privire-foarte-critica-asupra-diasporei-dar-nu-rautacioasa.html

Reiterez aici simpatia sinceră pentru ziarul Evenimentul Zilei, pentru jurnalistul complet Mihnea Petru-Pârvu și mă opresc strict la considerațiile psihiatrului Gabriel Diaconu care, cunoscând fibra mentală și comportamentală a neamului s-a lansat în aprecieri cam prin bască, zic eu, asupra celor vreo trei milioane și ceva de români care gravitează, more or less, 24/24 în jurul sufletului cu frontiere al României.

Am aflat că noi, plecând, de fapt am schimbat agresorul, că suntem vai steaua noastră, că ne numărăm cei firfirei prin buzunare, stăm buluc seara la lumina unicului bec din odaie jelind de lipsuri, ne târâm rătăciți pe drumurile Damascului- după spusele autorului- și, marcați de pumnii primiți în cap, care la propriu care la figurat,  prin copilărie, venim, ca oile, în țară cu câte un pumn de gologani și cu gurile cusute. 

Eu n-am idee ce diasporă în halul ăsta a cunoscut Gabriel psihiatrul dar tare mi-e teamă că textul reflectă, în fapt, închipuirea autorului. Ceva îmi spune mie.

Am citit textul de multe ori, încercând să înțeleg ce l-a făcut pe autor să scrie asemenea răutăți viscerale, ce are el cu diaspora. E un text croit să pună diaspora cu botul pe labe, să o facă să se simtă umilită. 

N-am garanția că leitmotivul textului, canadianul în vizită în România, chiar există. El putea fi inventat, ca personaj, și la o bere de vineri seara.

Două ipoteze am, privind rațiunile pentru care acest text a fost publicat: au fost, fie necunoaștere, fie rea-voință. O a treia rațiune, legată de injecția de insulină care să dea un boost traficului on-line al ziarului și să aducă o căruță de publicitate nici n-o iau în calcul. Echipa este prea integră să facă așa ceva.

Dacă a fost necunoaștere, e surprinzător cum Mihnea a dat la tipar o asemenea subproducție și cum a scăpat ea în ziar. Fiindcă Mihnea e umblat și cunoaște și diasporă și locuri de jur-împrejurul lumii. 

El știe că nu poți aduce diaspora la un numitor comun, nu poți defini diaspora ca un întreg. Diaspora ia forma vasului țării în care crește, automat noi, cei trăind pe afară, nu creștem la fel, pe unde suntem așezați.  Inspirat era să ne fi încercat textul pe facebook înainte de publicare, asta i-ar fi scutit de diletantism.

Dacă a fost rea voință și, concertat, cineva din țară sau de-afară, dorește punerea la punct, denigrarea, defăimarea, minimizarea, reducerea la câteva stereotipuri a diasporei pentru curajul de-aș fi pus amprenta, recent, în politichia României, atunci greșeala e de neiertat. 

Eu, una, nu exclud reaua-voință, din buchia textului lui Gabriel psihiatrul. 

Potențialul diasporei este imens, material, moral, din puctul de vedere al cunoașterii, în fine, din cam toate punctele de vedere. Din decență, nu și-a luat nimeni din diaspora țara înapoi, nici în noiembrie trecut și nici de-atunci. România rămâne la locul ei.

Zău, un pic de atenție la stereotipurile pe care le promovați. Un deceniu a trebuit să treacă pentru ca vestiții căpșunari să scape de stigmă, știți și voi. 
Diaspora din Canada, așa ursuză, necomunicativă, ocupată și cam elitistă cum e ea, înghite greu texte ca al lui Gabriel psihiatrul. Mihnea, dacă poți, ține-l în frâu pe Gabriel psihiatrul data viitoare. El habar n-are despre diasporă, tot ce-a scris a concluzionat de pe facebook, deci nu se pune.
***
Comentarii și păreri legate de acest material puteți găsi și aici: 
https://www.facebook.com/magdalena.ionescu.9/posts/1055573714459105?comment_id=1056124637737346&notif_t=like

O Să Mă Știi De Undeva- Combustibil Pentru Piesa-Monolog A Inimii De Sub Tricou

Mai tragică în ființa ei decât Moartea Căprioarei, mai senzuală decât Malena legănându-și poalele și fluturându-și pletele peste țărâna patruzecistă a Italiei, cu ochii mari deschiși, sfredelindu-te,  Petronela Rotar a scris O Să Mă Știi De Undeva cu patima condamnatului la iubire silnică pe viață.

Atât de tare iubește când iubește încât, citind, poezia devine grea ca o draperie din catifea iar literele-i curg pe podea. Hani, El adică, daca există sau a existat cândva, probabil că și-a înecat mințile în alcool citindu-se dezvelit, sau pur și simplu văzându-și goliciunea în oglinzile vorbelor Petronelei, mai degrabă a înnebunit. Asta, dacă Hani a existat. Dacă Hani nu i-a apărut Petronelei în cale, încă, l-aș sfătui să se convingă-ntâi că știe a-nnota în apă adâncă.

Petronela scrie imagini, ea scrie imaginile așa cum  i se-arată, fiecare pas al ei scrie singur un rând. Afli  (și-ți place să afli) femeia scriitoare, săltând pe trotuarele New York-ului holliwoodian asemenea lui Meg Ryan în You ve Got Mail. Strazile Brașovului vechi, în cartea Petronelei cântă la trompete și la harpe, simultan. Pe Biserica Neagră atârnă un banner imaginar,  înroșit de sinceritate,  pe care citești O Să Mă Știi de Undeva. Și nu te miră, el a crescut acolo.

Cred că Petronelei îi plac anticariatele și magazinele cu mărunțișuri delicate, din alte vremuri. Este locul mirosind a cupru oxidat unde, în genere, îți alimentezi introspecțiile-combustibil pentru vraja raționamentului ce va să-ți vină. Cred asta pentru că Petronela Rotar a dat dovada că stăpânește întrospecția, cu naturalețea cu care te privește în timp ce-o citești. 

Bun, introspecțiile sunt trendul pe val in literatura din România dar și de aiurea. Citim cu patos despre cum căutăm sub firele de păr din cap, căutăm sub unghii, sub gânduri, în ritmul mersului, ne căutăm în oglindă, ne căutăm în reflexia luminii din ochiul celuilalt. Un regal de introspecție, omniprezent.

O Să Mă Știi de Undeva, cel de-al doilea act al cărții în fapt, m-a făcut să-ndoi colțul la fiecare a doua pagină fără soț. E hilar, e barbar, știu. N-aș răni, însă, pagina unei cărți dacă n-aș simți că scrisul trebuie pedepsit cu citirea continuă până la ținerea de minte. Ceea ce se și întâmplă aici la mine, la șapte mii de kilometri de soarele autoarei.

Miros amar de nuci verzi, țiuit  de ambulanță, justificări între lacrimi și o senzație stranie că o actriță complet dezinhibată ar putea-o recita pe Petronela Rotar pe orice scenă din lume. Poezia Petronelei Rotar este combustibilul pentru o piesă- monolog de calibru.

Introspecțiile Petronelei sunt universale, curajul ei este de actualitate și citind O Să Mă Știi de Undeva nu ești sigur că n-a fost scris în engleză ori franceză, că n-o s-o știi, la un moment dat, pe autoare, de Undeva, mai exact te trezești alergănd, te trezești zburând pe o pală de vânt nord-vestic, te trezești în vrie de 360 de grade, te trezești pe pământ (la noapte vei visa din nou că zbori).

Zilele Amanților- filmul românesc perfect

Amarnic puse pe căpătuială, atente să nu le scape nici un ac de siguranță pe gaura chiuvetei, personajele Corinei Ozon din Zilele Amanților te-mbolnăvesc de ficat. De un dinamism feroce, cu ochii în patru la orice oportunitate, gratuitate, atenție sau flirt, de-a valma, ele reușesc să deseneze un crâmpei din societatea de ieri, alaltăieri- cel mult, dar mai ales de mâine dintr-o Românie bucureșteană prin excelență.

Pentru că zilele și nopțile sunt frumos delimitate de bariere semnalizate cu reflectoare, nu poți să te superi pe ele mai ales că, intre mantinelele zilelor, acțiunea zboară ca pucul într-o arenă de hochei. E lumină. E soarele în creștetul personajelor și parcă îl simți și tu, citind.

Nu-i vreo eroină mai brează decât alta, toate gândesc, visează și așteaptă cam același lucru: să dea lovitura, să se chivernisească. Navigând abil, într-o lume strălucind de efervescență la lumina zilei ce pare că nu se termină niciodată, eroii, la rândul lor, nu se dezmint și voinicește se lamentează, voinicește mint, voinicește își acordă circumstanțe c-un tupeu și-o obrăznicie dezarmante. Pufnești în râs, instantaneu.

Dincolo de acțiunea în sine, limbajul este, însă, și mai colorat. Nu poți citi cu voce tare dar poți să te oprești și să râzi cu poftă știind că, în fond, vorbim despre un stil asumat de scriitură, după cum anunță, cu șoptită precauție, autoarea.

Eu n-am idee când și cum a absorbit Corina Ozon atâta Social în făptura-i diafană dar cu siguranță a adunat atât de mult încât frecvența năucitoare a verbelor, întorsăturile de situație se năpustesc ca o refulare, o descărcare masivă dintr-un preaplin de știut, văzut și înțeles pe lumea asta.

Îți rozi unghiile în timp ce citești, pleci la fumat, te întorci, mai pui o cafea, dai muzica mai tare, mai încet, nu răspunzi la telefoane și nu reușești să te desprinzi de acțiunea care sare, pur și simplu, în spinarea ta.

În capul tău se naște, încă de la prima pagină, o lume. Parcă n-ai nevoie de descrieri de niciun fel, atât de viu și pictural este fiecare cadru.

Cartea Zilele Amanților este filmul românesc perfect. Vezi, mai mult decât citești, auzi mai mult decât personajele înseși vorbesc. Pentru că granița între dialog și gând vorbit este atât  de fină, citind, ai impresia că e un dialog gălăgios de colo până colo. 

N-ai timp să respiri, n-ai timp să-ți dai cu părerea, că te-mpinge acțiunea de la spate. Zilele Amanților a fost scrisă și se citește cu viteza surfingului de net, după o pauză de-o zi: cu înfrigurare, cu imaginea bine reglată din tunning, cu sunetul la maximum.

Îți crește tensiunea, îți vine, în pauzele scurte pe care le furi cititului, să zici c-așa ceva nu există. Un promiscuu, fin ca o aripă de fluture, aparent adresat maselor, în realitate cu trimitere fix în mințile devoratorilor de literatură. Nu, în limba română așa ceva nu s-a mai scris.

Mai am circa douăzecișicinci de pagini și termin cartea. Sunt buimăcită ca după o zi la gym. Îmi place de mor, cred c-am să citesc o pagină pe zi, să mă duc cu povestea până aproape de Paști.        

Trebuie Cai Verzi

De când mă știu, fac ce Trebuie. 

A crescut, acest Trebuie, cu mine odată.

A trebuit să dorm la prânz și asta m-a obligat să cultiv eschiva, a trebuit să mănânc ciorba la felul întâi și-am crescut cu spaima de ciorbă, a trebuit să fac întâi lecțiile și apoi să ies afară la joacă deși toți copiii erau deja în jurul blocului și epuizaseră rugămințile la ai mei: tanti Manea o lăsați pe Magda afară? Haai, tanti Manea, vă rugăăăm.... Degeaba, eu trebuia să învăț de zece. 

A trebuit să nu merg la petrecerile din liceu decât până la 10 seara, indiferent că ele țineau până în zori pentru că, nu-i așa, nu se cădea ca o domnișoară să piardă nopțile fumând, dansând, doamne ferește de vreo nefăcută.

A trebuit să am un logodnic declarat ca să pot ajunge la Costinești, vara, altfel n-aveam voie, cum era să plec eu de haimana la Costinești? A trebuit să mă mărit în studenție, să-mi pun o ditai verighetă din aur masiv, ca să scap de-un potop de-alde Trebuie. Pentru ca, schimbând coordonatele vieții și devenind mamă, Trebuie să fi trecut, suveran și neîntrebat, încet da sigur, pe primul loc.

A trebuit să mă mărit din nou, imediat după revoluție, ca să disip întrebările ori avansurile, atunci când cariera mea urca pe scara către cer. Treptat, n-a mai fost loc de Vreau, de-atâta Trebuie și trebuie mi-a devenit o a doua natură.

Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni, niciodată, dacă ceea ce făceam era ce Voiam,sau făceam fiindcă Trebuia. Cred că nu eram cea mai simpatică făptură, dup-atâția de Trebuie, aliniați. Așa cred eu.

Am strecurat câte un Vreau, timid, în cele trei decenii galopante de  ridicat copiii și crescut palate, ori viceversa. De încununat anotimpuri și de numărat treptele din cariera profesională, ori viceversa.

Ca prin minune, de câțiva ani s-au potolit musonii tensiunilor conjugale și Trebuie a obosit să-și mai pună mâinile în șolduri dinaintea mea, înainte ca eu să zic ceva. Treptat, Vreau i-a luat locul. Și-am început să mă gândesc ce Vreau.

În primul rând m-am trezit că, da, poate Vreau și eu ceva.

Nu-i ușor să-ți reamintești ce vrei, după atâția ani, să-ți reamintești cine ești, să te descoperi cum ai crescut, cum ți-au înflorit gândurile și cum ți s-au dizolvat tâmpeniile de ambiții, în răsărituri mai fine decât orice pereche de pantofi de firmă.

                                                (Foto: Behance)

Merg printre rafturile de flori ale unui supermarket și, de-a dreapta și de-a stânga e o puzderie de ghivece cu zambile, narcise, lalele, toate instruite să înflorească spectaculos la 24 de ore după aducerea acasă. Mă pierd și parcă le-aș lua acasă cu mine pe toate, să mai îndulcesc gerul de februarie. 

Din spatele capului, vocea lui Trebuie șoptește: oricum se ofilesc, bani aruncați..., numai că, de când a intrat în legalitate, Vreau a prins curaj și, cum nu era cine să mă vadă pierdută printre atâtea rânduri de ghivece cu flori, am ridicat din umeri, cu capul într-o parte și-am zâmbit la mine: am să iau cât de multe încap în coșul ăsta uriaș, fiindcă așa vreau.

Vreau vine greu, e timorat de-atâta Trebuie, după atâția ani. Îi dau curaj cât pot, îl văd cum se întremează de la o lună la alta, îl țin de mână.

Am pereții vernil și, îninte de zugrăveală cred c-am să desenez niște cai. Cai verzi, pe pereți. Asta Vreau. Ai avut vreodată cai verzi pe pereți? Dar nu-i așa c-ar fi nostim, fie și pentru o zi? 

Punguța cu doi bani

Dac-ar fi ziua ta, mâine de exemplu, probabil c-aș lua punguța cu doi bani agățată în baierele vechi din piele, la tinda casei poveștilor mele și ți-aș oferi-o fără să ezit. De mult voiam să ți-o dau, așa, ponosită cum e ea, cu doi bănuți de-argint austriac, bătuți pe vremea imperiului și știu că n-aș da greș. Întinde mâna, o vrei?

Fiindcă altceva, sincer, habar n-am ce ți-aș putea oferi. Cuvinte- ai până-n vârful muntelui, dimineți și asfințituri ai tot primit, sticlele cu urări s-au înșirat de-a lungul peretelui bucătăriei, iar și iar, până și brelocuri ai, mai multe decât chei. Cântece nu mă pricep să compun. Întotdeauna, la măturatul din calendar al zodiilor, scriu prost și împiedicat. O pisică am aflat că nu se face cadou, că-i semn rău.

Cafeaua-i rece, laptele a lăsat cercuri-cercuri pe interiorul cănii de-o seamă cu tine. E istoria ei de-azi dimineață , am trecut amândouă, și azi, prin fiecare oră.

Probabil că un aspirator ți s-ar potrivi, dai cu el pe sub canapeaua de piele, prin bucătărie, pe sub fotoliul din nuiele. Ce trist ar fi să faci asta de ziua ta, nu-i așa?

Meriți să-ți pierzi cheile prin casă, de ziua ta. Să stai întins în pat, cu mâinile sub cap împreunate, să te uiți pe geam afară, să-ți aliniezi gândurile și să lași timpul să ți se strecoare sub piele, să te umfle râsul  la amintiri, să bați ritmul în tăblia patului, să nu faci nimic. Când te-apucă foamea, comandă o pizza și ia-o mare, să ai până te-apucă foamea și tura următare.

Încă mă mai găndesc dacă să pomenesc de colecția revistei Cutezătorii , un teanc uriaș de reviste moștenite de la Vivi, fratele lui taică-meu, reviste adunate și păstrate  vreo zece ani la rând, aduse de poștaș în fiecare săptămână și citite și pe muchie. 

Acolo eu am învățat, când toată lumea dormea ori era plecată să trăiască, să zbor. De atunci zbor și nu mă mai opresc. Acolo am deprins visul, acolo am călătorit, pagină cu pagină, din Patagonia până în măruntaiele Africii, de-mi oboseau și gândurile.

Încă nu știu ce ți-aș da de ziua ta, parc-aș ține totuși revistele Cutezătorii pentru când vei împlini anii mei. 

Uite, punguța cu doi bani vrea să fie a ta. Tu o vrei? 

Dor Destul, Așteptând Și Altceva

Am să înșir aici lucrurile de care mi-e dor și, probabil c-ai să le regăsești, printre ele, pe cele de care ți-e și ție dor. Să le pun, odată, pe hârtie, ca la spovedania de pe urmă, să pot muta și eu sufletul spre primăvara care tropăie mărunțel în zăpada sticloasă, înfofolită încă în cojoacele din piele de ren. 

Dor de clădirile din centrul orașului unde am crescut, Galați adică. De mirosul teilor de pe Republicii, de Romarta, Fondul Plastic, magazinul Modern, drumul către faleza Dunării și popasul de-o cafea cu frișcă, la Elice. Dor de sandalele cu nojițe, de fustele crețe de pânză topită. Dor de locurile și anii creșterii. Puține mai sunt astăzi pe locurile lor și, chiar de-aș străbate drumurile, n-aș mai recunoaște locurile și imaginile de care mi-e dor. Așa că le pun teanc și le-ndes în cutia de poze alb-negru, să merg mai departe.

Mi-e dor de Bucegi. De Bucegii de ieri, de- alaltăieri, de azi. Am văzut recent pe facebook câteva imagini postate de Lucian Mândruță, pe la Sinaia și Bușteni, poze luate de pe șosea, cu telefonul, și mi s-a strâns inima (poza de mai sus este a lui Mândruță, chiar). Mi-e un dor cumplit de design-ul Bucegilor, de linia crestelor, umbrele văilor, trufășenia stâncilor care stau să se prăvale peste Valea Prahovei. Drumurile mele în România nu mai ajung acolo, întrucât cele câteva zile petrecute cu părinții îmi consumă toată vacanța. 

N-am condus în țară și mi-ar fi frică să închiriez o mașină să merg să văd locurile despre care vorbesc. Zău dacă mai știu toate semnele acelea, europene, de circulație. Ar fi, apoi, mânăstirile din Nordul Moldovei, despre care m-am săturat povestindu-i fiului meu cel mic și pe care slabe șanse am să i le arăt curând, în cele câteva zile de voiaj românesc. Zic câteva întrucât vacanțele mele canadiene sunt imposibil de zgârcite cu timpul.

M-aș duce la Sibiu, să văd Brukenthalul, aș sta în București pentru o raită în Muzeul Național de Istorie. Asta ar însemna câte o zi întreagă, de unde să am eu câte o zi întreagă doar pentru ele?

Nu mai zic Muzeul Țăranului, sau Antipa renovat, de Salina de la Târgu Ocna, peștera Muierilor, mânăstirea Govora, cetatea Histria, barajul de la Turnu Severin, până și sărătura Bărăganului, ciufulit iarnă sau vară, îmi răscolește amintiri. 

Mi-e dor de miros de tren în Gara de Nord, de miros de vapor în port la Tulcea, de somn prăjit cu mămăligă la un Plonge, dac-o mai exista, pe malul mării, de Slănic Moldova, așa, mers la pas și răscolind frunzele cu un băț, de telecabina de pe Tâmpa, de raiaua Brăilei fluturându-și poalele capotului lung peste Dunăre, de Calea Victoriei. N-am ajuns încă, niciodată, în vestitul Centru Vechi, renovat, al Bucureștiului. Impardonabil, știu.

Mi-e așa, un soi de dor să văd cum, cei trimiși din România aici, în Canada, să reprezinte statul român în fața autorităților canadiene, mai lasă deoparte cele ștergare și tradiții populare, omniprezente la întâlniri, adunări, ocazii sărbătorite la ordin și chiar pun suflet să ne aducă ceva din România de azi, cu cultura de azi, cu lucrurile esențiale, excepționale, care definesc, azi, românimea de acasă: o fantezie, o creativitate ieșite din comun, avangardiste și bine conturate cât să se alăture, cu succes, trendurilor noi și efervescente europene.

Suntem destul de ținuți deoparte , zic eu, și ni se pedalează pe stereotipurile cu folclor și tradiții milenare,etc,etc. Boring. Cred eu, părerea mea, că un pic de nou, adus, expus, trimis pe mass e-mail, prezentat aici ne-ar aduce tuturor sentimentul de nu neapărat mândrie dar de apartenență, la zi. Suntem contemporani României, din câte știu. Să nu uităm, Canada nu este cămara cu dulcețuri fine, ținute sub cheie și nici diaspora de aici nu-i vreo opacă, deși e mai exigentă și mai exclusivistă decât altele. Cu atât mai mult, cred eu, merită un pic de efort afară din tiparele ofilite ale Externelor.

Știu și asta: despre diaspora nord-americană, documentele diplomatice spun că suntem ireversibili, de neîntors acasă, și că legăturile cu țara se taie, după un număr Ț de ani,  etc,etc, așa că un efort minim  de conecție ombilicală cu țara ar fi suficient.

Un statement cum nu se poate mai simplist și dăunător, pe termen mediu și lung, ambelor părți, în condițiile comunicării în timp real, de astăzi. (Sunt considerațiile mele, n-am făcut sondaje de opinie să aflu dacă și alții văd și gândesc la fel și nici nu voi face. Nu știu câte dintre părerile mele se regăsesc între cele ale cititorilor mei. E totuși blogul meu, e de așteptat să fie relativ subiectiv.)

Frăție întru scriitură, așa ceva nu s-a mai pomenit!

Am dat buzna-n scrierile a patru excepțional de talentate și sensibile scriitoare românce: Petronela Rotar, Corina Ozon, Ana Barton și Cristina Nemerovschi. Am făcut vraiște, în curiozitatea mea înfrigurată de-atâtat timp pierdut, paginile lor de facebook și fotografiile, comentariile și punctele de suspensie, le-am căutat de matricolă, unghiile și batista, ceștile lor de cafea, fereastra pe care se uită când scriu ele, gesturile, pacea privirilor și revolta interioară a vorbelor lor.

Mă holbez fără să înțeleg cum de s-a întâmplat așa, la careul desenat de aceste nonconformiste, complex articulate și stăpâne pe vorbele  limbii române care își dau, cu mare înțelepciune, suport una- alteia, în timp real.

Ai senzația că toate scriu o carte, că toate au scris câte o carte, pe rând, suflecându-și gândurile, la unison, că  toate cărțile pe care și le-au publicat în ultimii ani sunt ale tuturora și că fiecare e prezentă în cartea celeilalte. E o pânză de păianjen, în patru colțuri.

Citind-o pe una, simți cum celelalte așteaptă, discret, să dai pagina următoare în cărțile lor, rând pe rând și să citești, simultan, câte o pagină de la fiecare. 

N-am văzut așa ceva iar dacă asta este o consecință a globalizării dată de comunicarea în timp real, atunci este un fenomen rar sau poate unic, oricum excepțional. Frăție într-ale scrisului, așa ceva nu s-a mai pomenit! Scriitorii-s îndeobște, ca miresele: să nu se vadă la ochi, că-și poartă ghinion.

Este o asemenea condensare de stări și un asemenea val de conecții între scrisurile lor, între ele și cititorii lor, încât nu cred c-a fost, de douăzeciși cinci de ani încoace, vreo revoluție curată în literatura de acasă, așa cum se petrece acum. Greu, dacă nu imposibil de spart un asemenea bloc de trăiri, toată dinamita inspirației bate în retragere la o asemenea asociere de forțe. Minunat este, însă, să le fii contemporan!

Se spune că boala de citit se tratează cu citit. 

Celor din Canada sau din State care mă citesc aici, cei care mănâncă aceeași pâine cu mine- să mă exprim banal și eufemistic, adică, fiindcă nu-mi vine ceva mai  deștept în minte, vouă, celor prinși fiind între autostrăzile bine demarcate ale sufletului nord-american, vă propun să vă luați câteva minute și să citiți titlurile de mai jos. Dacă cineva din Toronto are curajul să înceapă a le citi pe aceste pioniere fără de cravată roșie, am câteva dintre cărți și le pot împrumuta. Sunt ușor de citit. Sunt, însă, greu de pus deoparte, și mai greu de uitat...N-ai cum să le ignori, ce să mai zic? 


Nu vă fie teamă, nu vă veți pierde esența locului unde trăiți, ba dimpotrivă, adăugați valențe sufletelor voastre. Despre beneficiul pe termen lung, am un prognostic: ne reamintim cine suntem pe dinăuntru. Merităm cultură la superlativ. 

Toate detaliile despre clasamentul celor mai iubite cărți din România anului 2014, aici.

Iată despre ce vorbeam:

Alive- Petronela Rotar

O Să Mă Știi De Undeva- Petronela Rotar

Zilele Amanților- Corina Ozon

Prospect De Femeie- Ana Barton

Păpușile- Cristina Nemerovschi


Mai vorbim, ne mai auzim :)

Veacul se-nghesuie în buzunarele blugilor mei

Veacul se-nghesuie în buzunarele blugilor mei și mă tot gândesc dacă să v-o spun și p-asta, sau nu. Fiindcă vremea era tot în anii fără de kilometraj montat la bord, atunci când distanțele însemnau dorințe iar drumul- aventura. Era prin 87 sau 88, mai în vară și se întâmpla tot în București, într-un București grosolan de aglomerat cu pietoni pe Calea Victoriei și cu rochii de nuntă, voaluri și flori de pus în în piept pentru apropiatul septembrie, la vremea regalului nunților. 

Plecasem de la minister, după ce lăsasem corespondența și mergeam la pas cu Tibi, un alt stagiar, vorbăreț și deșirat întâlnit la rândul de delegați.

Terminasem treburile, ne era foame, aveam să plecăm fiecare, în câteva ore, cu trenul, în altă direcție. 

Vorbeam și înotam în contrasens, într-un râu de oameni cu sacoșe peste sacoșe, ce se scurgea către magazinele înșirate de ambele laturi ale Căii Victoriei.

Foamea 

Foame mare, nici măcar o plăcintărie, o covrigărie în drum și numai ce-l aud pe Tibi că-mi zice: te duc eu să mâncăm, știu eu un loc. 
Ajungem la un pasaj ce dădea în Victoriei, cam ca un gang acoperit cu o structură sofisticată din metal și de geamuri mate, gălbui. În gang, citesc: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri. Erau atelierele meșteșugărești ale Cooperației, cu firme standard scrise cu bleumarin pe alb, îmi păruse mie chiar de aceeași mână.

Și o ușă simplă, fără geam, fără firmă. Tibi o ia înainte, eu cu geanta de fâș pe umăr, vin după el. S-a deschis un culoar suficient de întunecos cât să-l întreb: auzi, tu ești sigur că ăsta-i locul? 
N-am mai apucat fiindcă în capătul culoarului era încă o ușă, Tibi a deschis-o iar din față răzbătea lumina galbenă a unor  candelabre mari, ca de muzeu.

Intrăm într-o încăpere mare cât o sală de bal, cu tavanul sus, la probabil 5-6 metri din care atârnau trei candelabre din fier forjat, imense. N-am văzut așa ceva, erau candelabre ca de mitropolie, cu zeci de becuri de slabă putere în vârful lumânărilor închipuite, toate aprinse încât și aerul căpătase o culoare sepia. 

Sala era uriașă, zugrăvită vechi, cu ornamente, iar de pereți atârnau oglinzi din cristal, lungi de circa trei metri, atârnate oblic și ferecate în lanțuri cât mâna mea. Oglinzile aveau rame mari, masive, cu intarsii care nu puteau, însă, umbri claritatea de cristal a imaginii. În oglinzi se reflectau vreo zece- doisprezece mese largi, de 6-8 locuri, toate acoperite cu fețe de masă croșetate din macrame bej, peste care se lățeau niște foi de geam, ca să le protejeze.

Arăta ca la muzeu și mirosea tare a chiftele. 
Pe-o latură a încăperii se întindeau tejghelele, ca de braserie, cu feluri de mâncare aliniate. Tibi ia o tavă, iau și eu una, ne luăm noi ceva și, cu tăvile în mână, ajugem în cealaltă parte a sălii, să plătim. 
Casa de marcat arăta ca la muzeu, era dintr-aceea de mai vezi în filmele lui Charlie Chaplin: mari, negre, cu manivelă. Plătim câțiva lei și alegem din ochi o masă.

Atunci abia am remarcat publicul: câteva zeci de oameni mâncau, într-o liniște deplină, nu auzeai nici musca. 
Erau toți cărunți. Bărbații purtau costume gri ori negre, iar din buzunarul de la piept ieșeau elegant doar vârfurile batistei din mătase. Femeile purtau rochii ca la 1930, ciudate, în culori veștede, cu mult satin și dantelă. Purtau pălării chic, erau la fel de bătrâne ca și ei și, ca un triumf al eleganței, purtau mânuși negre, bej, din dantelă, atlas, piele de căprioară, până la antebraț ori chiar până la cot.

Lipseau din cadru cei care descriseseră, în epocă, audiența de dinaintea mea: Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, zău așa.

Am mâncat cu noduri și cu ochii la oamenii aceia cărunți îmbrăcați ca de pe altă lume. 

Niciunul n-a vorbit cu noi, nici cei de la masa cărora ne-am așezat. Liniște, când și când un clinchet ascuțit de pahare, ori un zgomot rece de lingură atingând fundul farfuriei.

Mâncâm bine în cea mai stranie companie cu putință.

-Te-ai săturat? Bun, așa-i? Mă-ntreabă Tibi

Dau din cap că da și întreb ce era acolo, că n-am văzut firma. Zice:

-Cantina comunității evreiești. Bună mâncare.

N-aveam de unde ști.

Mai vorbim, mulțumesc pentru companie și în scurt timp ne despărțim, să ne vedem de drumurile noastre. Nu-mi ieșeau din cap chipurile distinse, îmbrăcate atât de elegant, demodat, fascinant, năucitor, gesturile și manierele, ținutele drepte, demne ale celor așezați la mese și culoarea aceea suverană, sepia.

Ușa

Au urmat ani de viață ca șotronul, ca și la voi pentru ca, exact după Revoluție să ajung iar în zona Căii Victoriei, să recunosc pasajul și să vreau să mă conving cu ochii mei că ce văzusemn nu era setup de film. Găsesc gangul, citesc firmele: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri.

Nici urmă de ușa către cantina evreiască. 
Citesc încă o data: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri. Toate erau pe loc. Aceeași lumină gălbuie venea din tavanul pasajului, am recunoscut micul miros de mucegai dulceag. De vechi.

Nu era ușa acolo. N-am intrat alături, n-am întrebat pe nimeni. Am intrat și ieșit din acel pasaj de vreo cinci ori, din ambele capete, doar-doar un alt reper îmi scăpase și de-aia nu puteam identifica locul.

Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri.

Nici urmă de ușa  fără de firmă.

Am rămas țintuită ceva vreme. Cine fusese acest Tibi cu care mă întovărășisem, unde era cantina (când toate celelalte erau pe loc) unde mâncasem atât de bine?

Buclă în timp, înger însoțitor, zic acum, la circa 30 de ani de atunci, habar n-am ce a fost...

N-am mai găsit ușa aceea, niciodată. Habar n-am unde am fost, dar dacă știe careva despre existența, la un moment dat, a unei astfel de cantine de epocă, în vreun pasaj ce ieșea în Calea Victoriei, m-aș bucura să ofere detalii.