Textul de mai jos a fost publicat prin amabilitatea unui jurnalist de mare ținută, Adrian Halpert, pe website-ul Reporter Virtual, în primăvara lui 2013 ( http://www.reportervirtual.ro/2013/03/destine-ziaristi-care-si-au-luat-lumea-in-cap-magda-o-romanca-puternica-in-canada.html)
Pe Magda o ştiu din 1992, de la „Evenimentul zilei”. Fără nicio exagerare, era spaima mai-marilor din Ministerul de Interne. Generalii tremurau în faţa ei şi nu exista nimic să nu poată afla. Lucra într-un departament botezat de Ion Cristoiu „Investigaţii şi Servicii Secrete” alături de nume că Sergiu Toader, Radu Tudor sau Dan Capatos.
Magdalena Manea – pe numele de jurnalist, Magdalena Ionescu (numele real) a debutat în presă la cotidianul „Viaţă Liberă” din Galaţi, în ianuarie 1990. Din iunie 1992 la „Evenimentul Zilei”, a participat în calitate de corespondent de război la asediul oraşului Sarajevo, în 1994, în timpul războiului din fosta Iugoslavie.
Alături de echipa Antena 1, a transmis de la faţă locului când s-a prăbuşit avionul de la Baloteşti, „înaintea lui Sergiu Toader pe atunci la ProTV. Asta că să respectăm adevărul istoric ”, după cum ţine să ne amintească
Timp de doi ani a fost reporter şi editor la Tele7 ABC, Antena 1, corespondent Radio Contact, Curierul Naţional, Mediafax pentru ca în 1996 să preia relaţia cu Presă, în cadrul Direcţiei de Presă a Ministerului de Interne. Magda a publicat şi un roman, în 1997, „Război de Lux”, având că fundal războiul din fosta Iugoslavie, la Editura naţională din Bucureşti. În 1998 şi-a urmat un vis mai vechi, acela de a pleca din ţară. A emigrat şi s-a stabilit în Canada, unde n-a reuşit să scape de microbul gazetăriei, aşa că, pentru o perioada, a înfiinţat şi a condus ziarul de limba română „ACASĂ”. Magda vorbeşte cu pasiune despre linotip, calandru şi rotativă, noţiuni necunoscute multor „jurnalişti” de astăzi care – vorba colegului Mihai Duţă de la B1 – fac teren doar pe Google… A răspuns cu emoţie la rugămintea mea de a-şi aşterne povestea – era să zic pe hârtie! – pe tastele computerului. Iată povestea Magdei, scrisă chiar de ea (Adrian Halpert):
Pe mine ursitoarele m-au botezat într-o luni de dimineaţă, după un chef cu lăutari, în cristelniţa cu plumb a vreunei tipografii. Mi-au menit să-mi fie scutecele uscate pe calandru, la rotativă, să-nvăţ a-mi mâzgăli numele pe colţul paginii Bun de Tipar, înainte de cântatul cocoşilor, iar mersul n-am mai apucat să-l mai învăţ, fiindcă alergatul între A Putea şi Nu Se Poate a venit cu rezoluţia: aveam să trăiesc într-o permanentă cursa cu mine însămi.
Mie legitimaţia de jurnalist mi-a murit de tânără, acum cincisprezece ani când, adormită de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea şi de maşină de scris şi îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată, am desenat pe-un şerveţel, în deplină taină, calea ce era musai să se deschidă: aceea de a lua Drumul la cel mai serios mod posibil, că menire în viaţă, că destin.
Nimic neobişnuit, eram tributară minţii mele antrenate în a nega realitatea comunistă în care crescusem, realitate sfidată obscen de câte un catalog Neckermann jumulit, care mai ajungea ocazional prin apartamentul alor mei din Galaţi.
A pleca din ţară a fost crezul ascuns, a fost supapa către cerul albastru a întregii mele generaţii. Am fost împinsă, relativ strategic, într-un liceu de matematică-fizică, în clasa specială de matematică-informatică, cam singurele de Doamne-ajută din vremea aceea, întru prestigiul familiei, şcolii, patriei probabil… Am urmat cu rigurozitate Facultatea de Nave a Universităţii din Galaţi, ţinând pe-ascuns jurnale încreţite de lacrimi şi de frustrare, plănuind s-ajung îmbarcată pe vreun vas comercial cu destinaţia Rotterdam, unde să mă pierd, la asfinţit, doar cu paşaportul în buzunar. Din toate astea m-am ales la final cu patimă scrisului, îndulcită de curiozitatea gazetărească şi dublată de cititul cărţilor peste cărţi, peste alte cărţi, a bibliotecilor întregi peste alte biblioteci.
De ce-am plecat
Au fost nevoi mai mari decât banii ori un trăi confortabil, decât recunoaşterea şi vanitatea profesională. Am ţinut-o în braţe, la finele anilor ’80, pe fiica-mea, Diana, o copila frumoasă, înfăşată în maternitate în scutece reci din finet scorţos de-atâtea spălări, uscate nesănătos deasupra aragazului, în bucătărie, pe frânghie. Am crescut-o cu lumina raţionalizată, cu căldură raţionalizată, am simţit un junghi în stomac când am văzut-o îmbujorată şi cu cravată de şoim al patriei în apartamentul mobilat standard, pe uşa căruia scria pompos : Fam. Ing…
Când şi cum am plecat
Am plecat când în România abia explodaseră tarabele şi tarabagiii, când apăruseră pungile de-un leu cu fete dezbrăcate, când cu Topi-Top şi Jelly-Bon, Saylor Moon la televizor pentru copii, când nu erau carduri de plastic şi nici bancomate nicăieri, imediat după ce-a câştigat Emil Constantinescu alegerile. Am votat şi, la foarte scurt timp, m-am simţit furată şi descumpănită, aşa că am început pregătirea bagajelor. N-am plecat din ţară cu înverşunarea cuiva care vrea să plătească poliţe. Atunci a fost doar momentul, motivaţia există dintotdeauna.
Ultima poziţie pe care o ocupasem în România, după anii de gazetărie, era în cadrul Direcţiei de Presă a Ministerului de Interne. Motiv pentru care, atunci când mi-am anunţat demisia în vederea plecării, ministrul Gavril Dejeu şi Direcţia de Cadre au sărit de doi metri, ameninţând că mă pun în discuţie în Consiliul de Onoare pentru Trădare de Ţară şi că Parchetul Militar mă mănâncă! M-a pufnit râsul: veneam din presă, îi ştiam pe corespondenţii agenţiilor de presă străine în România, ştiam cam toată crema presei româneşti la acea vreme, ce-ar fi fost mai inoportun decât să declanşez un circ cu încălcarea Drepturilor Omului?! Aşa că, într-o discuţie-două-trei, amicale, seara, în clădirea din Calea Victoriei, le-am zis tuturor, duios, să-şi bage minţile în cap şi să mă lase să plec în… puii mei. Şi m-au lăsat! Nu, însă, fără a mă trezi cu doi băieţi zdraveni, tunşi regulamentar, îmbrăcaţi în civil, tăindu-mi calea şi fixându-mă cu privirea în dimineaţă plecării, la Otopeni : fie şi-aşa, am zis…
Ce-am găsit în Canada şi ce-am făcut
În Canada am găsit un frig de crăpau pietrele. Plus, distanţe astronomice între două puncte, simţite din plin la mersul pe jos, până să ne cumpărăm prima maşină. Da, să nu uit, în Canada am plecat patru: eu, Bogdan Ionescu, soţul meu de atunci şi doi copii: Diana, fostul şoim al patriei şi care mângâia un proaspăt eliberat Buletin de Identitate, şi Dragoş, un băieţel de cinci ani, blond şi inimos, înfiat dintr-o familie mai fără de căpătai, din Dâmboviţa. Bogdan, fost gazetar la rândul sau (fost Şef-secţie Politică la „Evenimentul zilei” – n.n), nu s-a adaptat niciodată pare-se la viața riguroasă canadiană aşa că el chiar „şi-a luat lumea-n cap” – cum se numeşte aceasă rubrica despre gazetari… Mai exact, şi-a abandonat, pur şi simplu, familia, în Canada şi s-a întors buimac la Bucureşti. În iunie 2009, şi-a cumpărat pe ascuns un bilet de avion, şi-a împachetat valizele, aproape c-a golit conturile familiei şi a fugit din Canada, fără măcar să-şi ia rămas bun de la mine şi de la copii. Nu aveam discuţii, ba dimpotrivă!, nimic nu ar fi prevestit tragedia brutalei mutilări a familiei noastre. Nu avea job în perioada aceea şi probabil că asta a declanşat frustrarea. Ştiu, e încă inexplicabil. Că-n filme, adică!…
În Canada am găsit de lucru, fiindcă numai cine nu vrea să muncească nu găseşte aici ceva de lucru. Primii bani i-am făcut într-un job ocazional de presă, normal: am făcut delivery pentru „New York Times”, ediţia de sâmbătă: un ziar cântărea cam două kilograme!
Mai apoi am lucrat cu acte în regulă într-un Call Center la banca American Express, unde am primit duşul rece al vieţii şi conduitei corporatiste şi unde am învăţat finanţele inside-out, de-mi permit acum să mă lansez în proiecte profesionale financiare până şi cu experţii lui Isărescu de la Banca Naţională, la o adică! Am locuit tot timpul în Aria Metropolitană Toronto, acolo unde sunt circa 65 – 70.000 de români, cei mai mulţi ingineri cu acte predecembriste şi unde mi-am căutat şi drumul în carieră.
Supply Chain – un mecanism pe care-l stăpânesc
Iar de la banca am trecut în sectorul-bijuterie al manufacturii şi serviciilor: Supply Chain. Ce înseamnă asta: înseamnă un grup de oameni care coordonează şi execută, de la faza de idee , trecând prin proiect, prognoza, execuţie, stocare şi inventariere, transport, vânzare, facturare, încasarea facturii şi înapoi la pasul de început, reluarea ciclului pentru un nou produs. Este un domeniu-coloana vertebrală al Americii de Nord şi cuprinde toată manufactura, serviciile, sănătatea, educaţia – tot, tot. Supply Chain-ul este sistemul circulator al societăţii, este un ciclu economic esenţial şi nu are întrerupere. Şi da, după zece ani de Supply Chain în Canada, timp în care am trecut prin diferite roluri şi am învăţat aproape tot ceea ce se poate învaţă în Industria Alimentară (Food Industry) , cu disciplină şi determinarea imprimate în anii de şcoală, ulterior în anii de presă, am un trai confortabil.
Domeniul meu de lucru are un pic din nervozitatea, deadline-urile şi agitaţia presei, poate de aceea m-a prins atât de mult încât l-am definit că pe o a două pasiune. Iar când controlezi, tu imigrant român în Canada un buget de nouă cifre în America de Nord, brusc, domeniul devine foarte, foarte palpitant. Şi plin de neprevăzut, recunosc.
Ziarul ACASĂ, un ziar pe degeaba
La un moment dat al vieţii canadiene, între un moment de revelaţie şi altul de semantica existenţială am imaginat, pus la punct proiectul şi tipărit un ziar de limba română pentru românii din Canada, distribuit gratuit şi susţinut doar din publicitate intraetnica. I-am spus ACASĂ, pentru că asta era, era ziarul de-acasă pentru noi cei din Canada. Şi a fost un ziar bun, în primii câţiva ani, când ziariştii mureau de gât cu cuvântul bine ticluit în cele 24 de pagini relativ color.
Am scris vreo trei ani la ritmul de cotidian, eram stoarsă de vlagă şi fericită la finele fiecărei zile dar, ca orice proiect nematerializat finaciar, ziarul s-a trezit prea mare în cămăşile lui rămase mici. Cămăşilor le-au pocnit nasturii, ziarul s-a mai bătut, ca Tarzan, cu pumnii în piept vreo luna – două, după care, schimbând proprietarii, s-a culcat pe urechea automulţumirii, pentru ca acum, la Sărbători, să se deştepte din letargie şi să mai dănţuiască câte o sârbă-n căruţă, în faţă oglinzii.
Cum vuieşte America de Nord pe sub temeliile casei
Când se-apropie de miezul nopţii, America de Nord începe a vui pe sub temeliile casei mele, ca un cor bizantin, ca un melc dus la ureche, ca un bucium. Ştiu că atunci vin ceasurile de vorbit cu mine, ceasuri în care fiecare gând, fiecare plan se uită o clipă îndărăt, înainte de a răspunde la apel. Atunci vin procesele de conştiinţa, vine darea de seamă, atunci simt cordonul ombilical intact ce mă leagă de România, atunci mă întreb, pieziş şi fără ortografie în gânduri, dacă ar fi fost înţelept să nu fi plecat vreodată din ţară. Şi tot atunci realizez că vuietul continentului pe sub pivniţă este în fapt conştiinţa mea frământată…
Un lucru este sigur: că gazetar aş fi putut , probabil, adăuga un strop de culoare, în zilele cu maximă inspiraţie, unui tărâm deja multicolor şi îmbibat de talente. Cu pregătirea profesională de acum în schimb, ştiu că aş putea ajuta, de la distanţă, orice ramură economică din România care se aliniază la conceptul şi arhitectură proceselor de Supply Chain. Ar fi un ajutor real pe care l-aş putea da şi care ar putea însemna o schimbare. Şi profit pe măsură.
Refrenul cu Tornero
M-aş întoarce în România? Da, întotdeauna ca vizitator ori că specialist în contract. Locuiesc destul în România cu cele 26 de canale româneşti pe care le pot urmări din Canada, în direct ori înregistrate, în orice moment. Cu internetul la dispoziţie, sunt la un click distanţă de România. La o adică nu cred c-am plecat vreodată, sunt la zi cu tot ceea ce se întâmplă în România, azi. Şi da, respir, mă tem, mă enervez şi combat alături de cei din dezbaterile televizate, adesea în timp real. În sinea mea, rămân jurnalist până o să mor…
Am încă în nări mirosul tipografiilor, sunt la şapte fuse orare spre vest şi cred că Dreapta politică bine reîmprospătată cu figuri noi va câştigă alegerile următoare. După care mă uit pe geam la cei 20 de centimetri de zăpadă pufoasă şi nepoluată din care se itzeste o veveriţa gri.
Deh, viaţă!
.jpg)
.jpg)
