Ștefan, eu cred că pot citi cartea ta și de la coadă la cap

Mi-a sosit prin poștă o carte așteptată: Scrisori Către Rita, semnata de Ștefan Caraman (Kaos Moon), publicată în 2012 la Editura Tracus Arte din București (link, aici) . Mi-a expediat-o chiar autorul din orașul lui, Tulcea, locul unde Dunărea se pregătește de marea nuntă cu sarea planetei.
Mulțumesc din suflet, Ștefan!

Eu cred că Scrisori Către Rita a fost scrisă într-o mie de ani.
Nu pentru că are vreo șase sute de pagini dar, răsfoită sumar, are dinamica facerii lumii, aceea de început, fără reguli pe-nțeles.
Mă intimidează.

"Răzvan s-a ridicat în picioare și a spus atât, mă duc acasă.
Vorbim mâine.
Și s-a dus acasă" (pag 233)

Dl. Doru Liciu, Consul General Interimar la Toronto- Din Greater Toronto Area, cam la fiecare trei zile se repatriază un român sau o familie

O bijuterie de interviu, cu un interlocutor de foarte bună caliutate.
A fost realizat zilele trecute cu Dl. Doru Liciu, Consul General Interimar la Consulatul României la Toronto și deschide o directă și sinceră comunicare între țară și noi

Vă rog să citiți de două-trei ori acest interviu, dacă puteți. Veți înțelege nuanțele mesajelor pe care Doru Liciu le transmite, în limbaj diplomatic și care seamănă, până la identitate, cu ceea ce începem să ne facem curaj a simți și noi, cu privire la țara de unde am plecat: interes, curiozitate, acceptul transformărilor reale petrecute acolo, reconsiderare a sentimentelor și trăirilor pe care le-am manifestat, timp de ani, față de România. 
Mai exact, începem să ne împăcăm cu România, după divorțul brutal, justificat la vremea lui, care ne-a trimis peste ocean. 
Este etapa acceptului (cum am învățat pe la Crisis Management workshops), este etapa în care putem face pace cu ea, cu țara adică și cu noi, în raport cu ea. Este o poartă deschisă, este, în sfârșit, bine.  
Doru, mulțumesc foarte mult pentru povestea de mai jos. N-am editat textul, pur și simplu l-am citit și recitit, iar și iar, și m-am bucurat să descopăr în tine o personalitate complexă, elevată, artistică și pragmatică în același timp. Suntem pe mâini bune în continuare și cred că suntem norocoși.
(M.M.)

Doru Liciu: sunt timid şi introvertit, şi sper că experienţă de viaţă de până acum mi-a accentuat simţul critic, al ironiei şi umorului.

Mă numesc Doru Liciu. Sunt angajat prin concurs în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, din anul 2007. Am absolvit specializarea Istorie-Limba şi Literatură Spaniolă, la Facultatea de Litere şi Istorie a Universităţii din Craiova, în anul 1997, unde am lucrat că titular (până în anul 2005) şi ulterior cadru didactic asociat, până în anul 2008.

Am urmat cursuri de studii aprofundate la Universitatea din Dijon, Franţa (2003) şi am obţinut un doctorat în istoria relaţiilor internaţionale la Universitatea din Craiova (2005), cu o teza privind relaţiile româno-spaniole în perioada 1918-1939.

Din anul 2008 am sosit în misiune permanentă la Consulatul General al României la Toronto, în funcţia de consul, de-a lungul timpului îndeplinind practic toate atribuţiile consulare, inclusiv funcţia de şef de misiune interimar, de două ori.

Sunt pasionat de literatură, cinematografie şi de istorie, încercând să îmi continui preocupările ştiinţifice, pe cât posibil. Îmi plac plimbările în natură și călătoriile, alături de familie.

În pofida aparenţelor, sunt timid şi introvertit, şi sper că experienţă de viaţă de până acum mi-a accentuat simţul critic, al ironiei şi umorului. 

Am ales o carieră compusă din obligaţii permanente, stres poliglot şi relocari de, cel puţin, o dată la patru ani pentru a-mi servi țara şi conaţionalii, la un nivel profesional înalt şi pentru că doresc să cunosc umanitatea în seducătoarea să diversitate.

Cum arată profilul (socio-profesional) al românilor care se repatriază? Câte repatrieri au fost în 2014 şi 2015 până acum (număr aproximativ)?

Mâine, 30 august- Câți români s-au repatriat, în ultimul an, din zona Toronto?

Până să ne vină un nou Consul General, toată activitatea consulară este manageriată de Doru Liciu.
Urmează o convorbire, în exclusivitate pentru FDL, cu Doru Liciu- Consul General interimar al Consulatului Român din Toronto. Cine este Doru Liciu și cât de bine ne cunoaște pe noi, românii canadieni, după șapte ani petrecuți aici.
Să vedeți ce de lucruri interesante veți afla :)

Exclusiv FDL: Sunt Antonella Marinescu Și Am Fost Consul General Al României La Toronto

Antonella- prima femeie Consul General al României la Toronto, cea care a făcut pasul către un alt fel de comunicare între românii canadieni și autoritățile române,  a ajuns acasă la Constanța și, după cum postează pe facebook, este limpede cât de mult i-au lipsit locurile acelea. 

Da, relația virtuală cu românii canadieni continuă natural și prevăd că va continua pentru ani buni. Câteva gânduri în exclusivitate pentru Foaia de Drum Lung, mai jos.

N-aș fi crezut în ruptul capului că voi publica materiale elogioase la adresa personalului diplomatic român, la mine pe blog. 

O fac pentru că văd schimbarea, ceva este acolo. Este, simt, pornită comunicarea onestă între Ei și Noi. Dea domnul să continue, eu asta-mi doresc.

Așadar, dacă nu era limpede, de acum ea este, simplu, Antonella, pentru noi toți. Cu tot respectul pentru ceea ce a însemnat scurta ei misiune în Canada, mai jos un text semnat chiar de ea.

(M.M.)

Sunt Antonella Marinescu Și Am Fost Consul General Al României La Toronto

„Am încercat să promovez români de succes, pentru a oferi incredere celorlalți”

Mă numesc Antonella Marinescu și am îndeplinit funcția de consul general al României la Toronto,în perioadă 04.02.2013 - 23.08.2015. Mi-am încheiat misiunea la cererea mea, din motive personale.

Criticul literar Alex Ștefănescu răspunde Foii de Drum Lung: Lumea se plictisește de un mod de a scrie și vrea altceva

Atunci când un critic literar îți face onoarea de a-ți analiza scrierea, așa, în general, este un semn real de recunoaștere, în  primă instanță. Sunt fericită și mândră, de ce să mint? 

Răspunsul maestrului Alex Ștefănescu la comentariul meu întitulat  Despre "Zilele Amanților" și despre Revoluția Pământului este publicat mai jos și mă bucur că domnia-sa dezvoltă dialogul cu noi, acei pitici novici într-ale scrisului și hultani veterani într-ale cititului, contemporani, iată, unei lumi, să-i zic politicos, surprinzătoare.

D-lui critic literar Alex Ștefănescu, despre "Zilele Amanților" și despre Revoluția Pământului.

Recunosc, sunt extrem de măgulită să fiu pe poziția de a-i răspunde unui critic literar nu consacrat, ci covârșitor de celebru, dl. Alex Ștefănescu.

Monstru sacru al criticii literare românești, personalitate de condeiul căruia mor scriitorii și se nasc personajele, încă neîmpăcat cu risipa de talente literare românești, dl. Alex Ștefănescu a citat, în treacăt, comentariul meu referitor la „Zilele Amanților”, volumul-punte de încercare a întregii literaturi române actuale, semnat de Corina Ozon, și l-a catalogat drept licență involuntară: „n-ai timp să respiri (...), că te-mpinge acţiunea de la spate”. 

Repatriații (6)- Păi, Dacă Nu-ți Place Aici, La Ce-Ai Mai Venit!?

Continui cu subiectul repatrierilor. Recentele vacanțe petrecute de mulți dintre noi în România, plus abundența de imagini postate pe facebook din locurile pitorești ale țării de origine stârnesc, dacă nu neapărat nostalgii, atunci întrebări: am făcut bine că am plecat? Ar fi trebuit să mai aștept? Ce-aș fi ajuns? Mai este vreo cale ca să mă-ntorc, în condiții rezonabile, în țara mea?

Photo:exclusiveromania.com

Fiecare dintre noi are răspunsul lui la aceste întrebări. Răspunsul ține de experiențele anterioare emigrării, de vârstă, condițiile economice, familiale și de recentele oportunități ivite în România și care pot fi, dintr-o dată, deosebit de interesante.

Câteva înstrucțiuni care pot fi de folos celor ce decid să se repatrieze, mai jos. Detaliile pot fi consultate în link-urile ce vor fi listate la finalul materialului. Consider că sfaturile publicate de site-ul Quora sunt corecte, pertinente și pot fi ușor aplicate în cazul repatrierilor în România.

Imagini de la întâlnirea organizată la sediul Consulatului General al României la Toronto, cu ocazia încheierii misiunii diplomatice a d-nei Consul General Antonella Marinescu- 20 august 2015

Publicația Agenda Românească (http://www.agendaromaneasca.com/) care apare la Kitchener, ON, prin amabilitatea lui Radu Secășanu a oferit spre publicare un fotoreportaj de la întâlnirea organizată la sediul Consulatului General al României la Toronto, cu ocazia încheierii misiunii diplomatice a d-nei Consul General Antonella Marinescu, în seara zilei de 20 august.

Antonella pleacă, mâine, acasă. Drum Bun, Antonella Marinescu!

Cel mai bun, devotat, deschis și inimos Consul General al României la Toronto, de când am emigrat eu în țara asta a fost distinsa Antonella Marinescu. La ora la care scriu, ea este probabil înconjurată de valize și are biletele de avion imprimate, puse alături de pașapoarte.
Pleacă, mâine.
Probabil că se uită în jur și, așa cum o știu, probabil are și ea acea strângere de inimă pe care o avem noi, cei de aici, știind că ea pleacă.
Da, ea pleacă.

Antonella fost, de departe, cel mai capabil și activ consul la Toronto pe care l-a avut emigrația canadiană postdecembristă.

Anii Juliei, de astăzi :)

Astăzi este totul despre tine, Julia. Astăzi este ziua ta. Dă-mi mânuța și lasă-mă să-ți spun, în șoaptă, câte-un strop din fiecare poveste de pe pământ, câte-un vers din fiecare poezie de pe pământ, câte un mănunchi de note din cele mai minunate cântece ale lumii.

Julia's Photo:http://www.purestudios.co

 Să-ți dau o păpușă, aș vrea, 
să fie prietena ta 
până vei crește destul de mare 
să-ți prinzi, tu, destinul de mână. 
                           Și, în păr, raze de soare. 

La Mulți Ani Julia!

Copiii noștri amestecă iubirea

Facem o pauză de la subiectul repatrierilor, o pauză scurtă dar necesară, timp potrivit pentru reflecții și calcule. Un text mai altfel, publicat astăzi la Catchy (www.catchy.ro) despre noile relații de familie. Și despre cum ne-am schimbat noi.

***

Și-a venit, de vreo două decenii, un tsunami de schimbări peste noi. Valuri de cabluri, colaci de cabluri, cabluri peste tot, trântite în munți de cabluri, așezate în teancuri, desfășurate anevoios, cu miros chimic de plastic ars. Le-am văzut venind, le-am așteptat. Noi le făcusem.

Cablurile s-au întins, noapte și zi, pentru mii de kilometri, prin pământ și prin ape, peste case, peste dealuri, în mănunchiuri de milioane de kilometri de cabluri subțiri și negre ce au îmbrăcat clădirile, au intrat în dormitoare, au adus internetul la degete, au deschis virtualul cu generozitate și ne-au lăsat, pe toți, la intrarea în cealaltă lume.

Copiii – martori ai controversatelor aselenizări televizate în alb-negru, înțărcați cu lemn, sticlă, fier și pânză la metru, noi ne-am pomenit drogați de claritatea culorilor unor ecrane din ce în ce mai sofisticate, de viteza mesajelor, de frumusețea peisajelor altor locuri din lume, de nebănuitele inflexiuni ale muzicii impecabil imprimate și procesate, îndeajuns cât să nu mai vrem vreodată a vedea calea înapoi. Și, ca și noi, toți adulții planetei, părinții de azi au fost luați de tsunami. Atunci s-a rupt filmul continuității generațiilor.

Repatriații (5)- The Reverse Culture Shock

Nu suntem singurii emigranți pe lumea asta care ne gândim la repatriere, asta este clar. Milioane de expați, din toate colțurile lumii gândesc la fel ca noi, un motiv serios pentru ca The Wall Street Journal să aloce spații consistente acestei teme, în materiale documentate de psihologi cu solide cunoștințe în sfera traumelor provocate de o repatriere.

Photo: nationalpost.com

Pentru că dacă emigrarea către o țară mai bună sau părăsirea țării în scopul dezvoltării unei cariere se produce pe fond de entuziasm și poartă întotdeauna, dar întotdeauna, aura victoriei de la capătul tunelului, la repatriere lucrurile, psiho-socio-economic vorbind, capătă o cu totul altă greutate iar procesul este, spun specialiștii, infinit mai dificil.

Dificultățile pleacă de la forma geografică a țării de repatriere care diferă de cea a țării gazdă (tranziția de la o țară de formă rotundă, la una lunguiață ori dreptunghiulară are un serios impact asupra psihicului și a sentimentului de siguranță-n.a.), chestiune care amplifică senzația de lipsă de confort și îl determină pe repatriat să se gândească, brusc, înapoi la țara-gazdă.

Repatriații (4) –Ce Știe Președintele Iohannis Despre Repatrierea Românilor Din Canada?

N-aș fi intervenit, în seara aceasta, dacă traficul pe blog n-ar fi crescut precum Făt Frumos, în urma seriei de materiale legate de repatriere. Și eu sunt emoționată de valul de interes stârnit de acest subiect. Știu, citiți pentru că vreți să știți mai mult. Vă mulțumesc pentru sprijin și pentru încurajări.

Astăzi am fost contactată de un aproape-repatriat din Toronto. 
Familia sa a venit în Canada, în urmă cu 17 ani și a purces, de curând, la repatriere. 
Soț, soție și un copil. 
Soția s-a îngrijit ca, prin compania la care a lucrat, să obțină posibilitatea unui transfer la sucursala românească a aceleași organizații, astfel încât, după patru luni de tranziție, ea pleacă definitiv, peste două săptămâni, spre România. 
El mai stă pe aici, vreo două luni, până vinde casa, după care pleacă și el. 

În România s-au stabilit, din câte înțeleg, într-un oraș important din Moldova, acolo unde sunt și rude de-ale soției. Ei sunt foarte interesați de orice informație legată de repatriere și, din câte am înțeles, nu și-au procurat foaia de repatriere de la consulat, documentul care le dă dreptul să își trimită containerul cu lucruri în țară, fără a plăti taxe în Canada. 

Repatriații (3)- Câine Surd La Vânătoare

Și în vara aceasta nouă, canadienilor adică, ni s-a făcut inima cât un purice și am oftat, în secvențe, la fotografiile de vacanță ale cunoscuților noștri, imagini absolut senzaționale ale mândrei noastre patrii care, de frumoasă- e frumoasă rău, indubitabil.

Și în vara aceasta ne-am scărpinat în cap și-am comparat drumurile noastre pe plaiurile natale, versus excursiile de vacanță ale localnicilor. Noi ne-am văzut neamurile, ei au văzut peșterile, mânăstirile, salinele, Transfăgărășanul, Bucegii, Roma, Praga, Parisul. 

Noi, de la Otopeni ne-am înfipt în orașul X, județul Y și am început a colinda familia extinsă. Ei, românii de acasă n-au avut opreliște de la malul Atlanticului până-n creierii Alpilor, nu mai spun de teritoriul național.

Iar când a venit vremea să împărtășim pozele, între noi, noi am pozat găini, garduri, intrarea în bloc, bunicii ori părinții, câinele din curte și, invariabil, aeroportul Otopeni. Ei au pozat nițel altceva. De unde și senzația de futui pe care suav o simțim, cam la fiecare set de fotografii românești postate generos și replicate la infinit.

La mine în fereastră arde o lumânare

Îndrăznesc să trec prin viață, iar viața îmi amintește categoric cine dă tonul, cine stabilește ordinea importanței lucrurilor. 
Mama mea, Elena, internată într-o clinică paliativă din Brăila și atât de încercată de suferință în ultimul an, după nenumărate tratamente eșuate a găsit curajul să-și ia rămas bun și să plece, în zorii zilei de 13 august.

Repatriații (2) – Cum Să Vă Dăm America Pe Tavă

E adevărat, nimeni n-are, în România, timp, energie, inspirație ori chef de noi. Noi suntem Emigrația Pierdută, conform unor declarații scăpate în presă de către însuși Ministerul de Externe român. Vreo 200,000 în Canada, vreun 1,000,000 în State. Iar e adevărat, noi contăm exact atât cât trimitem, de sărbători sau aniversări. În rest, în cele câteva consulate împrăștiate pe continent, ne mai înregistrăm câte un copil, facem  o procură, reînoim un pașaport și cam atât. Institutul Cultural de la New York se pierde-ntre zgârie nori, Canada n-are nici măcar un centru comunitar românesc, ce să mai zic de un nume de stradă sau cartier. 

source: www.icsana.com

Nu e vreun reproș, este Atlanticul prea lat, cu apa prea rea ca să-ntindem poduri iar emigrația asta nord-americană a trântit, la plecare, ușa casei după ea. Și-a asumat un divorț de România cam în pripă, și-a instilat depărtarea ca hrană zilnică, și-a impus negarea românismului ca și stil de viață. E ok, ajută la propășirea locală, nimic rău în asta.

Instalați, în masă, în jumătatea de sus a piramidei lui Maslow, cu burțile pline la propriu, cu un standard   de trai relativ asigurat, noi cei de aici începem, natural, să emitem planuri, teorii, ipoteze de fixat, corectat, ajutat societatea românească, fie și de la distanță. Mai exact, ne bulucim către vârful aceleiași piramide, cel care definește ființarea, scopul pe Pământ, direcția și aspirațiile, cu tot armamentul pus la dispoziția voastră, a celor care struggle să iasă la liman. Mai devreme sau mai târziu, acolo ne regăsim cu toții, toți cei care compun diaspora nord-americană.

În toate aceste întreprinderi teoretice întâlnim, la celălalt capăt al drumului, fie zâmbete de complezență, fie ochi mari de parcă v-ați uita la nebuni, fie: lasă, mă, nu știți voi, la voi acolo e altfel...

Noi tăcem, ascultăm, ne mâhnește, adesea ne pune la zid și ne descurajează și încercăm iar și iar, dragii de noi, să vă dăm America pe tavă, că oricum mergeți după trendul și cutumele ei, ca Sistemul Solar după Steaua Vega.

Repatriații Suntem Noi.

Ei aleg să se repatrieze. Ei sunt dintre și printre noi, cu noi în trafic, ori la rând la Costco. Ei o fac întotdeauna discret, pe furiș, din multiple motive: să se ferească de oprobiul comunității ori al grupului etnic din care fac parte și care-i privește, în genere, cam cu milă. Să se ferească de oprobiul celor din țară care, deși primindu-i,  îi consideră, din start, niște învinși. Să își conserve energia necesară unui asemenea demers, până la ultima picătură și să-și poată încorda mușchii să sară înapoi Atlanticul. 

De aceea sunt discreți.

Pentru că, spre deosebire de emigrare, la repatriere petrecerea de adio este în altă gamă și cu altă vibrație: șovăială, curiozitate, temere, dispreț, cei ce se repatriază parcă au râie, etc.

Parfumul Versace*

Ai venit la amiază, mânat de energii cărora cu greu le-aș fi putut face față. Ți-am simțit mesajele încărcate de testosteron, am simțit vibrația caldă, fluidă a aerului, în juru-mi, cu cât te-apropiai mai mult. M-ai vrut cu patimă, m-ai vrut din prima clipă, astăzi ai venit ca să-ți fiu. Așa ai venit. Ca să-ți fiu.

Și-am ieșit pe terasă la cafele, ca și prima oară, continuând blând discuția de unde-o lăsasem, despre viață și cupluri, oameni noi și oameni vechi, lucruri proaste și lucruri deștepte. Nu m-ai slăbit din ochi și nu mai știam dacă soarele frigea prin blugii negri, să-mi ardă coapsele, ori era gândul tău. 

Ia-mă-n Bagaje

Împachetezi, verifici biletele și pașaportul, taci. Pleci, așadar, Acolo, ferice de tine.

Ia-mă în bagaje și du-mă, în doamne iartă-mă,  acolo unde adesea miroase a pipi de câine pe stradă, acolo unde nu vezi soarele până spre ora 10 dimineața, de-atâta vegetație crescută între blocurile tărcate de izolații de cârpaci, cu aparate de aer condiționat de șapte feluri agățate la ferestre și balcoane închise după ureche, blocuri cândva frumoase. Du-mă pe asfaltul încălecat, spart, ciobit, rânjit, gol, lipsă, în paișpe culori peticite prin ani. 

Vii Curat, Așa Cum Maica Te-a Lăsat

Tăcând, mă afli cel mai bine. Și totul depinde de tine.

Depinde de cât și cum mă-ntrebi, depinde de cât și cum ești prezent sub streașina boltită a cerului tău, depinde de stele, depinde de iele, de basme și distanțe, de romanțe.

Nu mă-ncadra în șabloane, nu-mi număra banii și nici anii, eu n-am anii mei din acte. Nu mă-ntreba ce visez în nopțile cu lună plină și nici cât de lungă mi-e lesa conveniențelor, pe lumină. 

Citește-mi în palmă, când vrei să iei o carte, citește-mi în ochi dacă vrei să mergi mai departe.

Cât de departe.

Nu Știu. Și Se Face Tot Mai Târziu.

Am învățat geografia lumii, istoria lumii, muzica, arta și literatura lumii. 

Am pășit pe nisip, pe mâl, asfalt, țărână, marmură, mozaicuri și covoare roșii, am mers cu motocicleta, bicicleta, trotineta, mașina, trenul, avionul, metroul, submarinul, căruța, ricșa, camionul, am mers și pe jos. Am bifat vreo jumătate de milion de kilometri pe șoselele canadiene. 

Am învățat să-mi cresc copiii, să îi îndrum, să port de grijă casei, să cânt și să desenez, să pictez și să modelez din lut, să dansez și să scriu, să întorc perna pe partea cealaltă ori de câte ori m-am trezit scuturată de coșmaruri în nopțile cu lună plină, să râd cu poftă, să plâng, să oftez, să conduc și să urmez, să întind mâna la nevoie, să ajut, să aștept și iar să aștept, să bucătăresc, să tricotez, să cos la mașină și să brodez, să croșetez, să fac dulcețuri și zacuscă, să fac cea mai tare friptură de miel la cuptor.

Romaniana- Un Bruiaj Fără Esență Al Acestor Români Decenți Din Canada

Vorbești despre românii din Canada și deschizi, invariabil, cutia Pandorei: românii din Canada sunt cea mai atipică diasporă românească, prin componența și dinamica ei, împlicit este cea care stârnește cele mai multe curiozități. Aduce rating, atrage comentarii de subsol. 

Simona Catrina a publicat, zilele acestea, în Libertatea, un editorial la fel de atipic, cu referire la diaspora cu peste 250,000 de români, întinși deja pe trei generații, din Canada și a generalizat, zic eu, politicos, pripit de parc-o zorea cineva din urmă cu termenul de predare. Editorialul  „Sunt român dar mi-e rușine cu sarmaua” (linkul este aici) publicat în 29 iulie a.c., s-a aventurat în a creiona, în tușe groase, bunele și relele de aici, arătând mai mult cu degetul către oameni și nu către țară. Slavă domnului.

Romaniana- Eu sunt a lor

Ei sunt creativi până la plăsele.

Le țâșnește vorba-ntoarsă, ca mustul, toamna.  

Insomniaci, cu sau fără perfuzia de cafea, amețiți de parfumul reginei nopții, beți de cerul lor rotund, vii sub sprincenele lor împreunate, analfabeții planificării de orice fel, frumoșii și năucii visători pe străzile cu case coșcovite (întru acceptul milenar că și casele lor au suflete, așadar și ele îmbătrânesc), prinți, unii în ochii altora, invariabil exaltați în fața frumosului ori al adevărului, cu-de-la-sine intitulați păstrătorii Ceva-ului din povești. 

Ei contabilizează conștiincioși crack-urile cojii de pâine coaptă-n vatra cuptorului din curte, prin lentilele ochelarilor de aproape. Le pipăie și dau din cap nemulțumiți, nicio pâine de azi nu le-ntrece-n gust pâinea de ieri, deși pentru mâine pregătesc o mămăligă.

Niște bușteni

Niște bușteni proaspăt tăiați în vecini au primit azi, în curtea mea, o mână de vopsea (vopsea spray, de fapt).

Am lăsat buștenii să se usuce, am vopsit și fluturele de pe gard și căsuța vrăbiilor (se vede albastră, atârnată de-un buștean, la soare)

N-a fost nor pe cer așa că uscarea a mers rapid. După care i-am așezat din capul meu, în două colțuri ale curții.

Romaniana- Despre Noi, Copiii Copiilor De Război

Sunt copilul unor copii din vremea celui de-al doilea război mondial.

Copii care au cunoscut spaima, neîncrederea, lipsurile, surprizele de viață și de moarte ale timpului. Au mâncat ciocolată oferită de soldații nemți, au cazat nemți, cu corturile lor de campanie, prin curți.

Au fost făcuți pionieri, în teniși rupți în talpă și purtând balonzaidele, lodenele cu mânecile suflecate, ale fraților mai mari, de către ruși. Au fost obligați, peste noapte, să se poarte bine cu foștii lor inamici, au învățat termenii de dușman, cartelă, rație, sirenă de alarmă, armament, tancuri, inamici, foamete, deportare, la prima mână.

Și au crescut pentru a avea, la rândul lor, copii. Unul dintre ei sunt eu. Iar eu am învățat de mica să strâng pungi, borcane, capete de elastic, scotch tape, tot ce putea fi refolosit, transmițând inconștient temerile și lipsurile lor, pentru încă o generație.

Asa cum este de inteles...

Asa este, nu am vreme ori dispozitie de scris pe blog si va multumesc ca ma intelegeti. Am, in schimb, jurnalul fiecarei zile, notat, seara, astfel incat, atunci cand voi avea un strop de putere sa il transcriu, o voi face. Multe, infinit mai multe fapte si intamplari de viata prin care am trecut aici, in Romania, de cand am aterizat. Enorm de multe, unele hilare, altele de un tragic balcanic de neegalat.
Am grija de cine este atat de suferind. De mama mea.
Asa trebuie, asa simt, asa fac. Acum, cand are nevoie.
Da, mi-e in continuare frica, da, nu stiu daca sa numar zile, ore sau minute pana la marea ei intalnire cu celelalte lumi. O experienta, pe cat de eterica, pe atat de vie.
Revin, asa cum am spus, vreau doar un strop de ragaz.
Multumesc. Dati-mi gandul de incurajare, in continuare, va rog mult.

Luni plec în România

Întâmplări menite să mi se-nscrie în istoria mea de copil crescut cu ochii spre cer, urmează să se-ntâmple.
Lucruri grele, de viață dar mai ales de moarte, pentru care nimeni, niciodată, nu este intr-adevăr pregătit, urmează să se aștearnă.
Luni seara plec în România.

O bucățică din mine va rămâne, pentru mereu, acolo. Încă nu pot să plâng, respir adrenalină, pun deoparte haine cernite, fumez mult, mă gândesc, mă gândesc.
Mi-e frică, mi-e milă, mi-e ceva nedefinit, ca dinaintea unui tsunami.
Unul dintre momentele de mare, mare încordare emoțională.
Urmează.

Bună, Magda mă cheamă.

Ai venit cu două cafele și cu amiaza de vară, în palme. M-ai privit în ochi, moale, ca un soldat întors de pe front, ca un călugăr dinaintea Maicii Domnului. Ambiționat, ca un fotbalist gata pentru lovitura de la 11 metri. Sigur pe tine și trufaș, ca un Boeing 747 la decolare. Ai venit cu rucsacul pregătit pentr-o expediție prin mine.

Te-așteptam. Am simțit că ai potențial și că, dacă îți vorbesc, nu-mi ricoșează ideile în căldarea de sub chiuvetă sau, mai rău, se prăjesc, până la uscare, în soarele verii.

Și ne-am așezat față în față, glumeți ca doi jucători de table, amândoi așteptând să-ntoarcem tabla și să așezăm piesele de șah.

Tu spuneai, ce trafic imposibil e pe străzi, ce căldură imposibilă e afară, ce șef imposibil ai. Eu îți dădeam scrumiera mai aproape. Tu spuneai că pachetul de țigări e tot mai scump și că-ți vine să fugi în Costa Rica, acolo unde oamenii își pun ceasurile, fiecare după ora lui. Eu îmi așezam bretonul, să cadă și mai dramatic, în șuvițe. Să mă placi. După care ai deschis rucsacul și mi-ai pus pe masa din grădină, după cum urmează: un pitic din ipsos, un inel de cravată de pionier, habar nu am de unde-l mai aveai, o bufniță de artizanat, un briceag, un trandafir.

Iubirea necondiționată

Iubirea necondiționată e soră cu iubirea maternă. 

Iubirea necondiționată vine ca trăznetul. Și când cade pe tine, dacă ai norocul să ți se-ntâmple, leșini, umbli căpiat, uiți de la mână pân la gură. Te-ai băga în măruntaiele pământului, să nu-ți vadă careva încercarea, nu mai știi cum te cheamă, îți moare un detașament de anticorpi.

Iubirea necondiționată nu cere voie să cadă pe tine. Ea n-are idee de nici cele mai elementare norme de politețe. Coboară ca ploaia, pentru ca, imediat, să bată din picior. Frustrant, știu.

40 de ani. Pa-tru-zeci de ani, împreună. Felicitări!

Rodica și Iulian Lucaci- 40 (adică patruzeci) de ani, împreună, sărbătoriți astăzi împreună cu familia lor canadiană, noi adică, la Copper Creek, în Kleinburg, Ontario.

Ei sunt socrii Dianei, fiica mea și cuscrii mei, în fapt Familia 1.0, așa cum se încheagă ea la prima generație de imigranți români în Canada.

Mi se împiedică cuvintele de emoție, cu greu deslușesc cum au făcut cei doi să funcționeze superbul mecanism al anduranței de familie și îi felicit din tot sufletul pentru cât de frumos parcurg călătoria vieții, împreună.

Copiii Plecați Din România

Zeci de mii de copii români, orfani ori abandonați de familiile extrem de sărace, au părăsit România, începând de la mijlocul anilor 80, într-un șir nesfârșit de adopții internaționale. 

Zeci de mii.

Source: Romanian Children's Relief (RCR)

Am avut ocazia să văd, la prima mână, coșmarurile din orfelinatele românești, în primele luni de după decembrie 89. Imaginile acelea cu copiii numai piele și os, mici schelete chircite, zăcând în pătuțuri subdimensionate, vechi și jegoase, în încăperi neîncălzite și hrăniți cu fiertură de morcovi au fost reale. 

Așa a fost. I-am văzut și eu pe acei copii.

Recunosc

Când iubesc, mi s-oprește timpul ca ultimei proaste de pe planetă. Lumea se oprește din murit. Un fir de păr nu mai crește. Pisica doarme cu zilele. Frunzele mușcatei de pe patio, florile petuniilor de la ușa către mine se opresc din murit. Cănile de cafea încremenesc în echilibrul lor instabil, cocoțate desperecheat, una  peste alta. Slăbesc. 

Șosetele își schimbă perechile. 

Tricoul se cere purtat pe dos. Gravitația împușcă adâncurile, cerul mă-mpușcă.

Treptele își aruncă cârjele și umbă, cărțile se resetează și se rescriu haotic, pierd brichetele, schimb prioritățile. 

Simon Gush-Reflected Time

Vorbele fac gard în jurul meu și-ncuie poarta, spaimele se culcă și dorm în unghere, plouă. 

Devin vulnerabilă, năucă de vulnerabilă și insuficientă. Frazele-mi devin propoziții, propozițiile- vorbe, vorbele se opresc înainte de-a fi scrise. Se opresc din murit.

Încarc baterii. Dorm altfel. Mă ciupesc să validez că mi se-ntâmplă.

Plec, un pic, în altă viață. 

Da-mi, rogu-te, spațiu. 

Dă-mi, rogu-te, gândul bun să nu-mi stea inima când voi întâlni primii copaci logodiți. 

Nu pot scrie mult,

acum, azi, aici,

recunosc, 
iubesc. 

Și așa este.

Bricul Mircea reface călătoria goeletei Speranța din Toate pânzele sus.

Bricul Mircea pleacă pe urmele goeletei Speranţa, din romanul ecranizat al lui Radu Tudoran, Toate pânzele sus! 
La bord, Vergil Chițac, comandantul și rectorul Academiei Navale "Mircea cel Bătrân", fost coleg de facultate cu mine la Nave, în Galați. Iar povestitorul nu putea fi altul decât excepțional de talentatul jurnalist Mihnea-Petru Parvu.

Bricul Mircea, la 76 de ani 

Itinerariul? Din Sulina până la Punta Arenas, Tahiti, Sidney, Singapore și Maldive. 
Mihnea, 'ți-ar viața ca o pradă să-ți fie...

http://www.evz.ro/la-76-de-ani-bricul-mircea-se-antreneaza-pentru-inconjurul-lumii.html

Povești Din Nord (9)- New Brunswick Migrează Spre Vest

Compasul orientării în creierul păsărilor, al oamenilor și probabil al celor mai multe din viețuitoare spune, istoric, același lucru: ca să-ți fie bine, pune  busola pe Vest. Marile migrații lasă Estul în urmă, într-un ciclic abandon, pentru a-l redescoperi apoi când ceasurile își vor fi epuizat toate orele, după ere, după vremuri. Așa e rostul, așa l-am găsit de când ni-l amintim.

Grand Falls Gorge, NB

New Brunswick, o provincie canadiană mare cam cât Moldovele reunite de acasă, un pământ stâncos spălat de Atlantic, veșnic cu papucii uzi de-atâtea ploi ori zăpezi pân la acoperiș, își face și ea, tăcut bagajele.

În Estul sărac (GDP @$42,000/capita și o populație de aproape 800,000 locuitori), cu resurse limitate, lumea nu prea mai are de lucru.

Doamne, ce-am făcut!?

Ca la spovedanie vin, plec capul și zic, Doamne, ce-am făcut!? 

Am plonjat, în trei ore de introspecție, în cine sunt, cu un pic de ajutor la zbor. 

Dibuind în zare un înger cu funii de vorbe pe după umăr, m-am lăsat atârnată cu capul în jos, să văd lumea și altfel, până departe, în crucea nopții.

source: natura-bushcraft.blogspot

Nu mai sunt aceeași. Urc, încet, pământul la rang de cer, am timpul în degete,  sunt epuizată, zic. Ce mi-a trebuit, aia am găsit. 

Habar n-am, cum ziceam.

Va trece timp să-mi revin. Undeva, înlăuntru, o lampă cu gaz își reflectă lumina-ntr-o oglindă afumată.

Cer vreme, cer pace, cer Iar.

Mă uit la mine-ntr-o icoană, îmi prind părul în codiță și mi-e frică, de bine ce-mi e, de frică ce-mi e, de bine ce-mi e. Sunt cu mult mai mică decât mine.

Povești Din Nord (8)- Și Când Nu Mai Pot, Ei Pleacă

Când te naști, energia pământului ți se leagă de ombilic, pe viață. La fel se întâmplă cu fiecare, în fiecare colț de lume. 
In NorthWest Territories din Canada, la nord de Cercul Polar, pe o suprafață de 1,36 milioane kmp, cam cât cinci Românii și jumătate, locuiesc vreo 43,000 de oameni. Există și o capitală, la Yellowknife iar cei ce trăiesc acolo se ocupă preponderent cu mineritul. Asta dacă locuitorii nu sunt nativi (cam unul din trei locuitori este First Nation) și atunci se ocupă cu vânatul ori pescuitul.

Source: StatsNWT

Minele de diamante au dus teritoriul pe locul întâi în lume la Produsul Intern Brut (GDP) pe cap de locuitor: $76,000. 

Uriaș, corect. Mare parte a banilor ajung la nativi, întrucât două dintre cele mai mari mine de diamante canadiene se află pe teritoriile lor.

In NWT nu sunt partide politice ci un fel de Adunare Națională (Local Assembly) care se ocupă de treburile obștei. 

Tradițional, NWT este un teritoriu friguros tot timpul anului. Mai puțin în ultimii ani când, de când cu schimbările climatice, vara se înregistrează temperaturi mai ridicate decât la Toronto. 
Ce va urma, grație acestor schimbări climatice, rămâne de văzut.

Source: StatsCan

Un recent recensământ local anunță că din aprilie anul trecut și până acum 491 de locuitori sau 1,1% din populația NWT a plecat de-acolo, pur și simplu.

Oamenii au plecat mai la sud, cei mai mulți au coborât pe coasta de vest, în British Columbia sau Alberta. 

Un trend care-i pune pe gânduri pe cei din Local Assembly dar care are explicații reale în rândurile locuitorilor.
Articolul publicat de CBC (http://www.cbc.ca/news/canada/north/n-w-t-population-shrinks-by-almost-500-largest-yearly-drop-since-1999-1.3123059) aduce comentariile celor care locuiesc în zonă și cunosc situația mai bine decât oricine: casele au prețuri imposibile, chiriile sunt exorbitante. 
Școlile se termină la clasa a X-a, mâncarea este scumpă, curentul, gazele, totul este scump, cu mult peste prețurile din restul Canadei așa încât salariile uriașe primite din minerit se cheltuie pe trai și utilități. 
Ar mai fi drogurile și criminalitatea, calitatea precară a serviciilor, etc.

O sută de dolari, o navetă de apă

Locuitorii NWT migrează spre sud, căutând condiții mai bune pentru ei și copii lor. 

Strâns legat de traficul la minele ce susțin economia locală, un bilet de avion dus-întors din Toronto la Yellowknife, adică 8 ore de zbor continuu nu depășește 650 de dolari, în sezon. 

Spre comparație, către alte destinații nordice  (Nunavut, Iqualuit sau Ulukhaktok) mai puțin conectate economic, biletele ajung la peste $4,800 de persoană.

Da, nordul Canadei se mută, în tăcere, către sud. Rup, cu dinții, legătura ombilicală cu pământul lor. Și nu-i poate nimeni opri pe acești oameni să-și scrie viețile cum vor ei. Deocamdată.

www.denenation.ca

Pe Caii De La Biciclete

Era o dată un neam cu casele pe-o vecinătate la mare căutare între imobiliarele vremii: lățime la stradă, vii, livezi, grâu și secară, ieșire la marile ulițe mondiale, nici prea cald dar nici prea frig, numai bine. 

Unii i-au propus neamului să-și vândă hatul și să rămână în chirie, alții au dat să i-l ia cu japca, iar câțiva l-au hărțuit, mărunt-mărunt, doar -doar și-o face bagajele și pleacă. 

N-a fost cazul, un’ să pleci când ai casă cu grădină și copii de crescut? În vremuri, neamului i s-a-ntâmplat să mai mute gardul, la dreapta or la stânga, după cum o cereau scorurile meciurilor vremii dar, una peste alta, tot p-acolo era de găsit, codul poștal a rămas același.

Astăzi la Blue Mountain

După aproape doi ani de pauză, azi am fost la Blue Mountain, stațiunea turistică situată la vreo 130 km nord de Toronto, pe malul lacului Huron, la Georgian Bay.

Pe-un buștean, ca-n scrisul lui Radu Tudoran

Câteva observații: stațiunea se dezvoltă continuu deși prețurile sunt la fel de mari ca și în alți ani, un lucru bun, zic eu.

Drumul până acolo, vreo oră și ceva, plin de serpentine pe Airport Rd, la fel de frumos, o bucurie de condus.

Multă lume, ceva entertainment, nimic spectaculos.
Ce a fost spectaculos însă de văzut a fost plaja care în alți ani se întindea pe cel puțin 10 metri lățime, astăzi redusă la o potecă, pe malul lacului. A intrat apa peste ea.

Pentru Alte Și Alte Cuvinte

Un tânăr și talentat scriitor de cuvinte dintr-o lume paralelă mustește de-un timp, a îndrăgostire. Ceasurile lui atârnă orele vineții ale apropierii istoriei, el le primește și le convertește în lebede albe din sticlă. La fiecare rând scris, el atârnă ocaua destinului,  la fiecare pauză de respirație îi auzi inima bătând.

El poartă mască de scrimeur, iubirea lui e iradiată de preaplinul chimiei aburinde. El îi scrie noaptea, ea adesea dezleagă integrame în autobuz, ziua. El i-a deschis cerul lui de stele, ea poartă cercei-păianjeni.

România, ca un abur ascuțit, fix în mijlocul cercului

Ne-adunăm, instinctiv așezând primele etaje ale piramidei lui Maslow, pentru socializare.

Nevoia de socializare este atât de puternică încât cel mai firav semnal ne scoate, cu zecile, din case. Nimic nou, toate diasporele funcționează la fel, cea canadiană nu face excepție.

Ce urmează însă este electrizant. Discuțiile devin imediat intense, profunde, tridimensionale încât o portocală de-ai pune-o între noi, ar exploda spontan. Durează cu orele, semn că taifasul ca stare a traversat oceanul și revarsă dopamina pentru săptămânile care urmează. Batem Școala De La Păltiniș doar cu filosofii spontane și cu mâinile goale. 

Vorbim viață. Copii. Părinți. Bani. Iubiri. Case. Reumatisme. Scumpiri. Planuri. Școli. Amenajări ori reparații. Mașini. Autorități. Filme. Pașapoarte. Haine. Socată și vișinată. Vopsea de păr. Grădină. Joburi. Lehamite. Distanța ce crește între noi și copiii noștri. Între noi și părinții noștri, cei cărora le mai trăiesc. Capcane de șoareci. Visuri. Filme. Bancuri. Chestii comice. Costa Rica la pensie. Ba nu, sudul Franței. Sau undeva în Ardeal.

De trei ori, în jurul lumii

De trei ori în jurul lumii învârtitu-m-am, de când n-am mai scris. Mi-e blogul ud-leoarcă, după ruperile de nori din ultimele zile. Creta cu care-am desenat Șoseaua Nordului s-a dizolvat în torenții vineții, doar pietrele mari  au rămas pe locurile lor. Și eu.

Aș fi vrut să n-am dreptate când, cu ceva zile în urmă, scriam despre cum percepția despre diasporă în țară rămâne blocată-n stereotipuri, ca musca-ntre geamuri. Că temerile, reținerile noastre, ale celor de-afară, iată, sunt legitime. Tare aș fi vrut să n-am dreptate. N-am să zic mai mult, am să observ în continuare. Păcat .

Văzută de pe blog, viața mea desenează telenovele, într-un vârtej de trăiri aprinse sugrumate de tăceri gri. Doar câțiva știu că scrisul îmi vine din coșul pieptului, trece razant pe lângă inimă și iese prin ochi, minte și degete, simultan, direct în pagină. Că scrisul este una și viața-mi- un pic alta.

Din București mi-am luat o cravată de pionier tivită cu tricolor. E din nylon, e exact ca cele din copilărie. Doarme acum în cutia cu amintiri. 

În tren, tot în România, normal, am cunoscut un pictor de icoane, pe Daniel Ilie.
E tânăr, cam la 30 de ani și tare bun povestitor. Are o soție talentată, pictoriță și ea (pe Antonia) și o fetiță de vreun an.

Mi-a povestit cum lasă Bucureștiul în urmă și se mută, cu mica lui familie, la Vatra Dornei, să fie aproape de spiritul care-i sporește înotul în râurile de culori ortodoxe.

Își cumpăraseră o casă cu etaj și cerdac, pe una dintre coastele blânde ale munților Suhardului, un colț de rai în sudul Bucovinei , cu care și cerurile și istoria au fost întotdeauna îngăduitoare.

Iar în tren, la întoarcere, l-am cunoscut pe Emil Lupu, jandarm în trupele speciale, acolo cu DNA-ul, DIICOT-ul, oricum dintre aceia care apar la televizor, de când cu anticorupția.

Vorbim Diaspora- ”Așa se Face”, fără manual

Voi sunteți Acolo, acasă. Noi suntem Aici, afară și de-o seamă cu voi.

Noi suntem plecați cu sutele de mii, în ultimele două decenii și ne-am așezat care pe unde s-a priceput. 

La voi viața n-a sărit nici măcar o săptămână în calendar, de era vară sau iarnă, iar calendarul bisericesc, lipit pe perete în bucătărie, v-amintește de tainele pământului, ale bobocilor de gâscă și ale rodului, de posturi și de sfinți cu nume de prieteni.

La noi un fir s-a rupt decum am părăsit Otopeniul și l-am reînodat în cealaltă dimensiune, cea a orelor mai scurte și mai intense din lifturile clădirilor din oțel și sticlă, tot mai înalte. 
Firul sărbătorilor, de la an la an s-a topit din calendare. 

De zilele onomastice ne-amintim atunci când se revarsă, brusc, căldări de felicitări pe facebook. Funny, știu.

Ce voi nu mai vorbiți, fiindc-a trecut atâta timp, la noi trăiește. 

Și voi și noi ne-am fugărit, jucat cu patimă, ne-am bătut între noi, când eram mici. Voi probabil c-ați mai uitat, noi, nu.

Și voi și noi ne-am plimbat pe sub tei ori castani, în adolescență, în hăinuțele prost croite la Apaca dar cu sufletele arzând de tainele chimiei împrăștiate în priviri ori în tăceri, la asfințit. 

Voi mai treceți și acum pe-aceleași străzi. Da, nu le mai regăsiți fiorii. Fiindcă fiorii au mai plecat și cu noi. Noi am luat străzile, cu anii lor cu tot,  cu parfumul teilor și ochii strălucind în penumbrele felinarelor.

V-ați crescut copiii cum v-ați priceput. La fel și noi.

I-ați învățat mândria de a fi român. Noi ne-am cam justificat copiilor.
I-ați îndrumat să-și viziteze locurile sacre și să-și păstreze prieteniile de foc. Noi le-am spus, nu o dată, să se ferească de români. Nemotivat, cel mai adesea.

I-ați învățat să să aibă curaj și determinare. La fel și noi.

Voi i-ați mai articulat, cu palma la fund, cu cartea-n cap când dădeau în gropi de indolență. Noi îi amenințam că-i trimitem în România, cam ca-ntr-un lagăr, dacă nu erau în stare să facă folositor ceva în viață.

Mici povești de curte

Dis-de dimineață, sub cerul-indigo, înainte să răsară soarele, s-aude privighetoarea. Pe la 5, de obicei. Nu-i răspunde nimeni, sunt probabil singura pe stradă care-o ascultă prin geamul întredeschis.

Ies în curte. 

În semiîntuneric, cei mai întârziați dintre racooni își unduie dolofănimile, obosiți de preumblat peste noapte și se pierd printre tufișuri, spre vizuini. Sunt chiori de somn.

Raza verde sparge văzduhul, cât ziua este încă tînără și aruncă-n balansoarul cerului, roz și bleu și violet. 
Luna-i  albă, uitată de cu noapte sus pe boltă. Curtea-i verde cu gard roșiatic, ca și ieri, ca și alaltăieri.

Se deschid liniile, încep avioanele să decoleze: Air Transat, WestJet, Air Canada, iar Air Transat. Ăștia cu Air Transat pleacă în vacanțe-n sud și-s cei mai vrednici la decolare. 

Ce joacă!

Iarba-i năucă de roua nopții și niciun prosop nu i-ar ajunge să se zvinte. Firele înțeapă, vibrând, tăria dimineții.

În papuci, fac bilanțul la grădina de zarzavaturi: cineva mi-a furat, peste noapte, căpșunile pârguite. Aha, și a mâncat frunzele de pătrunjel până la tulpini...cine-o fi. Vreun dinozaur, o girafă, un hipopotam, ceva, gândesc.

Salata-i istorie. Ceapa și roșiile sunt bine-mersi.

Un cotoi tărcat se strecoară printre uluci, la rasul gardului și-o șterge, când mă vede. 
Trag furtunul spre grădină și, plimbându-l de la un răsad la altul, le mai alint, le mai vorbesc: petuniile sunt și mai multe, regina nopții a prins curaj și-și înalță lujerul încărcat de flori, bănuții portocalii par bine-mersi, la fel mușcatele. 
Și alte alea, albe și roșii, pe care habar n-am cum le cheamă.

Liniște, soare. Cârduri de grauri fac un stop pe crengile părului tuns artistic în primăvara asta. Arată părul ca o salcie rotată și, slavă domnului, nu mai are frunzele pătate cu stropi portocalii ca-n alți ani. 
Pare că s-a-nzdrăvenit iar pere are cu duiumul, noduri verzi atârnă în buchețele, doar să-ntinzi mâna la ele.

Cele Mai Lungi Secunde Din Lume

Cele mai lungi secunde din lume vin când ți-e foame de mori și aștepți, în fața cuptorului cu microunde, să ți se încălzească porția. Ele durează un infinit.
Când ești prins în trafic, cei ce traversează intersecția abia se târâie iar semaforul ține, pur și simplu cu ei cu ei: 15- 14- 13- 12- 11- 10- 9...
Când aștepți rezultatul unor analize medicale iar asistenta pune telefonul în Hold. Când aștepți rezultatul unui examen pe care îți dorești din tot sufletul să-l promovezi.
Când verifici, să fii sigur că ți-a intrat salariul în cont, iar website-ul băncii se mișcă ca o țestoasă. Când, întins pe șezlong, afară, soarele-ți bate-n ochelarii de soare iar norul, singurul nor la orizont, nu vine-odată să-l acopere, să-ți dea un pic de răcoare.
Când pantofii noi te bat la călcâi și mai ai doi metri până în casă.

Sunt unică, tu nu-nțelegi?!?

Stai jos, c-avem de vorbit.

Uită-te în ochii mei, dacă poți.

Mă citești pe ascuns, continuu, cu o fervoare de maniac, îți văd adresa de IP veșnic prezentă în paginile mele. Îmi copii și studiezi fotografiile din toate unghiurile, mă cauți în urechi, în buric, între degetele de la picioare, în fiecare imagine pe care o ai furată din albumele mele. 

Și știu asta.

 Îmi verifici trăirile brodate-n vorbe,  îmi bănuiești gândurile și le mesteci în minte, în felul tău. 

Te-ntrebi adesea cât anume ai cunoscut, dacă vreodată ai cunoscut ceva din mine.

Greșesc?

Nici să dormi nu poți, verifici netul ori de câte ori te întorci, în pat, pe partea cealaltă, nu cumva să fi publicat pe blog iar tu să nu știi.

Știu că ți-e frică de Timp, știu că ți-e frică de anchilozarea pe care o simți, dimineața, când faci primul drum la baie și te-ntrebi, invariabil ce naiba ți se întâmplă.


Citește continuarea Aici.


***
Acesta este un text scris cu furia cuiva care și-a găsit poșeta răvășită, mașina descuiată și cotrobăită, parola la computer- spartă. Dintr-o suflare.

Povești Din Nord (7)- Satul căruia i-e frică să-și părăsească vatra.

Se numește McCallum și este o așezare de pescari cu 84 de suflete, dintre care șase copii, situată în îndepăratul nord al provinciei Newfoundland and Labrador.
Comunitatea este așezată pe coastele pietroase ale Atlanticului de nord, într-un fiord uitat de lume și de timp.
Nu sunt șosele așternute până la McCallum, se poate ajunge doar cu feribotul sau cu avionul.
McCallum n-are spital, nici dispensar ci doar o asistentă medicală care vine dintr-o altă comunitate. Face naveta, o dată la două săptămâni și-i mai întreabă de sănătate.

Ca să ajungă la cel mai apropiat spital, locuitorii din McCallum trebuie să -și planifice să rămână undeva pe drum, în găzduire peste noapte, fiindcă feribotul nu circulă în fiecare zi iar drumul lor către punctul medical înseamnă ore nesfârșite cu mașina.

Izolarea și distanțele i-au dus pe oameni la capătul puterilor.

Astfel stând lucrurile și profitând de prevederile unei legi în vigoare pentru așezările izolate, locuitorii din McCallum au deschis și semnat o petiție în care au cerut expres să se mute cu toții, cu sat cu tot, mai aproape de civilizație.
Pentru relocare, guvernul provincial are fonduri alocate iar acest lucru s-a întâmplat deja cu alte minuscule așezări care s-au mutat, cu cățel și cu purcel, mai la șosea, cu ani în urmă.
Numai că legea prevede ca cel puțin 90% dintre locuitori să semneze pentru relocare, pentru ca costurile mutării să fie integral suportate.

S-a deschis petiție și la McCallum.
Petiția a circulat și, decepție mare: doar 75% dintre locuitori au semnat pentru relocare.
Descurajant răspuns pentru comitetul de inițiativă.

Aceiași inițiatori ai petiției au oferit însă și explicațiile eșecului: locuitorii din McCallum s-au născut, în marea lor majoritate, în sat. Acolo au trăit toată viața, nu știu altceva iar acum le este, pur și simplu, frică să se mute în altă parte.
Nu vor să se mute, le este frică.

Toate asigurările date că relocarea va decurge bine iar avantajele apropierii de civilizație vor fi evidente nu au reușit să convingă câteva zeci de localnici ( în marea lor majoritate seniori) să se lase mutați din satul lor.
"Ei nu știu ce e dincolo de satul lor, ei se simt confortabil trăind aici, ca și până acum", spune cu resemnare o locuitoare.

(povestea de mai sus a fost publicată de CBC North:(aici este știrea)

***
Am adus cu bună știință povestea celor din McCallum, aici. Este emoționant să recunoști trăiri familiare, aici, în lumea nouă. Este reconfortant să te poți identifica cu ele, să închei, cu ochii minții, cercul pe care umanitatea îl face împrejurul planetei.

Vorbim Diaspora- Noi, cei născuți de Ei

Românii sunt un popor cu preaplin de testosteron. Când se referă la copiii din aceiași părinți, ei îi denumesc automat frați, deși pot fi mai multe fete decât băieți.
Când vorbesc despre un grup, se adresează cu ei, din nou, deși pot fi mai multe femei decât bărbați în acel grup. Interesant și vechi de când lumea.

Păstrez linia și mă voi adresa și eu, în textul acesta, românilor din țară cu Ei, iar nouă, celor din Diasporă, cu Noi, întru diferențiere rapidă.
Motivul vine ca urmare a unei întrebări puse, aseară, de un foarte bun prieten, plecat la rândul lui din țară de circa douăzeci și cinci de ani. Tocmai îi povesteam de periplul românesc. Drept răspuns, întreabă nu fără să-i tremure glasul: bine-bine, și Ei cum ne mai văd pe Noi?

I-am răspuns ce-am văzut și simțit eu și exact asta scriu aici.
Ei nu-s împăcați cu plecarea noastră.
Ei o simt, în continuare, ca pe o cvasi-trădare.
Plecații sunt, în subconștientul Lor, fugiții, vagabonzii, aventurierii, oamenii cu care n-ai vrea să ai de-a face.

Ei, ei bine, nu ne iartă până în străfundurile inimilor lor că am plecat. Niciun galben în plus în buzunarele noastre nu ne spală de nimicnicia de a fi plecat dintre ei.

Că le-ar fi fost mai rău sau mai bine cu noi, acolo, nu e prea clar.
C-am plecat, din voia noastră, rămâne, însă, ca stigma pușcăriei.
Pe viață.
Ei nu pun bază pe vorbele noastre, dau capul pe spate și zic, lasă-lasă, ce știi tu...iar noi știm ce știm.

***
Noi nu suntem mulțumiți de Ei.
Noi am vrea ca ei, printr-un miracol, să ajungă Germania și Olanda din urmă, și nu neapărat ca număr de supermarket-uri ori de străzi asfaltate, ci ca stil de viață.
Să nu mai amestece credința cu tradiția și cu superstiția, să fie deschiși și receptivi la nou, să ardă pe rug verbele a face rost, a se descurca. 
N-avem răbdare cu Ei.
Ei, spunem Noi, nu văd pădurea din cauza copacilor, se fac că muncesc, fură, fură orice apucă, oricât. Și n-avem răbdare.
Uneori, în mâhnirea noastră zicem Așa le trebuie, deși nu simțim asta, dar o zicem ca să scoatem ghemul rău din suflete.

***
Între Ei și Noi e o neîncredere deplină, coborâtă până jos, în familii și nu este de azi, de ieri.
Este perpetuă de, probabil, când e neamul românesc, este întipărită în genă.

Posibil ca Ei să ne asimileze popoarelor cărora Noi, vremelnic, ne-am alăturat prin plecarea de-acasă, popoare care să le trezească amintiri amare care se duc în istorii de lupte continue...

Între Noi și Ei este dispreț, este așezare după rang, este mustrare și dorința de corijare abruptă.
Intre Noi și Ei este o lipsă uriașă de comunicare, în realitate. Nici Ei și nici Noi (cei care provenim din Ei) nu avem nici cele mai elementare căi reale de comunicare pentru a ne înțelege și a ne accepta unii pe ceilalți.

Noi avem acces la informații în limbi de circulație internațională, Noi avem obligația să deschidem calea comunicării cu Ei, nu s-o lăsăm, an după an, în coadă de pește.
Și Noi n-o facem. Ori amânăm, ori nu ne pricepem, pur și simplu. Nu știm cum.

Iar Ei coboară pleoapele și strâng ochii, de atenție, când ne privesc. Mă-ntreb cum ne gândesc.

Aparținem unui popor foarte bogat în tradiții, tradiții care duc cu firul până, hăt, spre străvechea Mesopotamie. În timp s-a cimentat o uriașă conecție între membrii comunității (cu toate frecușurile interne de tip oriental) iar bagajul de tradiții este imens.
Și în Ei dar și în Noi.

***
Dacă Noi, cei de-afară, nu vom munci să descoperim algoritmul salvator al deschiderii ușilor comunicării dintre Noi și Ei, ei bine, atunci lucrurile vor rămâne în limbo mult și bine.
Iar textul acesta va rămâne actual, atâta câtă vreme vom trăi noi. Din nefericire.
***
Ei trăiesc bine-mersi în țară, pentru Ei clădirile au voie să îmbătrânească, să se coșcovească și să moară pe picioare. Ei, cu bun simț, lasă clădirile să-și poarte anii și bătrânețea la vedere.
Noi preferăm liftingul bătrânelor conace în frivola competiție a tinereții veșnice.

Ei oftează după noi și, deschis, nu ne vor înapoi, de teama oprobiului obștei.
Noi ne facem că acesta nu este un subiect real de dezbătut.

(foto: casa memorială a lui moș Ion Roată)